De la Republică înapoi la Patrie?

0
122

Soluţia sugestivă din titlu îi aparţine galonatului director al cotidianului italian „La Reppublica”, Ezio Mauro, din ediţia de ieri, avansată ca o posibilă (una printre alte câteva) cauză a înfrângerii dezastruoase a socialiştilor francezi la scrutinul administrativ în două tururi din ultimele zile. O lecţie, cum o numeşte editorialistul popularului ziar milanez, generală, care s-ar cuveni învăţată şi asumată nu doar de stânga europeană în ansamblul ei, ci de întregul spectru politic. Într-o ordine aleatorie, motivele falimentului partidului lui François Hollande, dincolo de propriile sale culpe ca lider derobat şi de puţina carismă presupusă pe vremea bătăliei electorale, ar consta în spolierea „republicană” operată de criză, care a lovit întâi de toate sectorul ocupării forţei de muncă, lipsa de cumpătare în gestionarea banului public, bulversarea orizontului de aşteptare cu privire la viitor, ignorarea rolului social şi slăbirea gradului de siguranţă a cetăţenilor. Reacţia, la vot, indică o înstrăinare, fără precedent, un abandon al populaţiei, sindrom al unei sărăcii politice ce denotă incapacitatea de a guverna monopartinic fenomenele complexe precum globalizarea, toate concurând la un puternic sentiment de pierdere generală a controlului. S-a generat, astfel, o dispersie identitară căreia i se adaugă criza canalelor de mediere şi de reprezentare între categorii sociale, sindicate şi partide politice.

Rătăcit în singurătatea sa republicană, cetăţeanul îşi pierde rolul de pivot în favoarea celui de pion, obligat să înfrunte noile spaime publice pe care criza le sporeşte şi pe care nicio cultură comunitară n-a avut răgazul şi modul de a o elabora, dincolo de ambalajul politicii în descendenţa ei tradiţională şi prea puţin adecvată noilor sfidări.

Slăbită chiar la nivelul bazei sale, fărâmiţată sub loviturile unor orgolii, deseori debitoare unor elanuri ideologice depăşite, ba chiar inactuale, stânga, cea franceză înainte de toate, dar cu unde de şoc întinse în toată zona europeană, pare a nu reuşi să ţină piept asaltului unei drepte care, cu complicitatea, tacită ori deschisă, a populismului extremist, dă impresia de a poseda reţete mai abile şi mai convingătoare în favoarea unor soluţii specifice la probleme specifice. Saltul considerat istoric al Frontului lui Marine Le Pen a beneficiat de oportunitatea dezamăgirii cronice, la nivel individual, şi-a anexat un populism naţionalist care uneşte modernitatea şi tradiţia în cultivarea spaimelor, noi, conservându-le în spatele unor frontiere imaginare ridicate împotriva noii provocări transnaţionale şi globale. În campania electorală recentă, Marine Le Pen a refuzat, cu egală nonşalanţă, orice etichetă de natură „ideologică”, declarându-se „nici de dreapta, nici de stânga”, fără însă a miza, stereotipic, pe acel centrism atât de difuz în ultimii ani în rândul formaţiunilor în curs de structurare. Ori de restructurare.

Miza pare a consta în surclasarea dicotomiei, stânga-dreapta, specifică întregului spectru politic al veacului trecut, preferând un cult instrumental al tradiţiei şi o critică radicală a globalizării ce sfârşeşte, profitabil, într-un denunţ al celor mai mari rele ale capitalismului financiar şi ale liberalismului sălbatic.

Alegătorii de azi – din ce în ce mai puţini prezenţi la urne – asumă fizionomia unor persoane născute din nimic, sau re-generate da explozia vechiului sistem, prin urmare „virgine”, inocente şi prin definiţie neculpabile, proiectate, aşa cum se găsesc, într-o lume care abia acum se anunţă. Preferaţii lor – „frontiştii” francezi ori „stelarii” grillieni italieni – se prezintă drept unici apărători ai căminului (tradiţional) ce defineşte apartenenţa identitară, unicii capabili să gestioneze acest avut, al identităţii, comunitare şi naţionale, în pasajul de la vechi la nou. Refuzul şi denunţul sistemului în totalitatea acestuia se face printr-o lectură a realităţii politice care să nu distingă între istorii şi culturi politice (stânga-dreapta).

În fond, se articulează, în Franţa, ca şi în alte state cu orgolii tradiţionalist-republicane, un fel de rechemare în cauză a unui cuvânt uitat, ignorat ori, acasă la noi, compromis de retorica totalitară, Patria, cu vechea şi captivanta sa arie persuasivă, mai aptă să reaprindă, dacă nu chiar să recâştige, sentimentul risipit al identităţii: umane, sociale, dar mai ales naţionale. Şi, de ce nu, naţionaliste, cum vor aceşti noi „profeţi” ai unui viitor care este şi rămâne mai mult… un trecut, însă nicicum prezentul, prizonier într-o criză ce pare fără ieşire.