Problemele de viitor ale SUA: China şi Rusia

0
175

Robust şi în general bine calibrat, discursul pe alocuri patetic al preşedintelui american, Joe Biden, de marţi seara –întors pe toate feţele în media europeană-, vizând închiderea după 20 de ani a celui mai lung război din istoria SUA, care ar fi costat circa 300 milioane de dolari pe zi. O sumă enormă, dacă avem în vedere gradul ridicat de sărăcie a atâtor şi atâtor cetăţeni americani, şi faptul că misiunea civilizatoare aleasă –precum in Irak- s-a dovedit un eşec. Puterea afghană a rămas pe cât de necotrolată pe atât de necontrolabilă, coruptă până la final. Presa americană va scormoni, cu siguranţă, cum s-au ronţăit fonduri enorme în Afghanistan. Discursul preşedintelui american a avut o componentă emoţională, cu reuşite accente, dar şi una politică, prin referirile la problemele de viitor ale SUA, nu altele decât creşterea economică a Chinei şi relaţiile reci cu Rusia, chiar după întâlnirea, de la 16 iunie a.c. de la Geneva. Mai mult, Joe Biden a reiterat problema foarte gravă a atacurilor cybernetice, ridicată şi în discuţia avută cu omologul său rus Vladimir Putin la Geneva, care crează grave probleme economiei americane şi sistemelor de securitate strategice. Interesant este faptul că şi ruşii reclamă acelaşi lucru. Pentru Joe Biden, Afghanistanul a fost o misiune care cu trecerea timpului şi-a pierdut claritatea. În opinia sa retragerea definitivă va fi salutată, cât de curând, de americani. China-SUA reprezintă momentan şocul marilor economii ale lumii. Expansiunea economică a Chinei şi concurenţa pe care o reprezintă pentru SUA, pe plan mondial, este în mare parte subprodusul prăbuşirii Uniunii Sovietice. O prăbuşire, percepută ca o veritabilă catastrofă de Partidul Comunist Chinez, îngrijorat la momentul respectiv, dacă nu cumva viitorul îi rezervă o soartă similară. Modelul economic sovietic îşi dovedise ineficienţa şi imposibilitatea revigorării, prin paleativele lui Mihail Gorbaciov. În al doilea rând, pentru liderii comunişti de la Beijing era imperativ ca partidul să fie prezervat, pentru a nu spune ranforsat, apt a se menţine la putere. Dar pentru acest lucru trebuia să aibă asentimentul unei largă părţi a populaţiei. Au urmat aşadar nu doar reforme în economie, dar şi o deschidere –fără precedent- în lume. Un paradox al PCC: huliţi ieri, capitaliştii au început să fie primiţi cu braţele deschise în partid, cu condiţia respectării unor condiţii. La 40 de ani de la lansarea reformelor de liberalizare economică de către Deng Xiaoping, peste 800 milioane persoane au ieşit din sărăcie. Chiar dacă statul menţine controlul direct asupra unei mari părţi din economie, sectorul public reprezentând 30%, China este un caz şcoală al capitalismului de stat. Partidul a reuşit să coopteze în rândurile sale elitele economiei liberalizate şi înrolarea a fost accelerată sub preşedinţia lui Xi Jinping, începând cu 2013. Rezultatul: PCC a devenit excesiv de elitist. Deja din 2010 profesioniştii şi managerii cu studii universitare egalaseră numărul ţăranilor şi muncitorilor. 10 ani mai târziu îl depăşeau, alcătuind 50% din cadre, faţă de 35% muncitori şi ţărani. Caractarizat printr-un notabil pragmatism, dar şi un vid ideologic, PCC a integrat în rândurile sale un număr ridicat de capitalişti, devenind astfel tot mai prezent în anteprize. Alianţa asimetrică se regăseşte şi în afara frontierelor naţionale. Asistăm la internaţionalizarea societăţii chineze, care şi în exterior îşi crează celule de partid. Renunţând la internaţionalizarea maoistă, Partidul Comunist Chinez exportă un model de organizare socială, tot mai seducător. Pe de altă parte China cooperează cu Rusia pe multiple planuri şi chiar recent s-au încheiat lucrările unui pod feroviar, care leagă cele două ţări, cu o lungime totală de 2,2 km, parte dintr-un ansamblu feroviar cu o lugime totală de 19,4 km. Mai nou după vizita preşedintelui rus Mihail Mişuskin în Insulele Kurile, soldată cu proteste ale japonezilor, după refuzul autorităţilor de la Tokyo de a crea o zonă economică specială, în locul companiilor nipone, Moscova le va invita pe cele chineze. Americanii care n-au luat în seamă diferenţele culturale fondatoare sau profunzimea istorică a fiecărei ţări, au clacat, când realitatea le-a contrazis idealul. Joe Biden a fixat corect ţintele imediate. Rămâne de văzut, care vor fi modalităţile de contracarare ale celor doi mari actori, pe scena politică internaţională –China şi Rusia- la care a făcut referire.