Notă
Mărturisesc cu un sentiment de jenă (greu pardonabil chiar şi în nume propriu) că am aflat doar ocazional şi sporadic de existenţa şi, fireşte, de cariera artistică a lui Constantin Udroiu, pictor de o rară complexitate compoziţională cu vocaţia monumentalului şi consacrat, de-a lungul celor 84 de ani de viaţă, tradiţiei bizantine pe care a ilustrat-o şi onorat-o nu doar în propria-i operă, ci şi în rândul zecilor de discipoli pe care i-a format, mai bine de două decenii, într-o particulară şi gratuită instituţie ctitorită şi de el condusă la Roma.
Din puţinele date intersectate, am aflat că, născut la Bucureşti în 1930, şi-a făcut studiile la Facultatea de Arte Frumoase din capitală, cu profesorul Gheorghe Vânătoru, A fost condamnat la 22 de ani de muncă silnică de către regimul comunist, a stat în închisoare 10 ani, între 1954 şi 1964. Membru al U.A.P., a participat, deja în ţară, la expoziţii personale şi de grup, inclusiv în străinătate şi, din 1971, în urma unei expoziţii deschise în oraşul Sassari din Sardinia, decide să rămână în Italia, în exil, devenind un nume de referinţă în lumea artei din Peninsulă şi din lume. Interesant rămâne şi detaliul că expoziţia de la Sassari a fost vernisată de viitorul preşedinte al Italiei, Sandro Pertini, pe atunci preşedinte al Camerei deputaţilor din Parlamentul de la Roma.
În acelaşi an s-a consumat şi prima recunoaştere majoră a artei sale, primind un premiu la Bienala de Artă Contemporană desfăşurată la Santa Teresa din Gallura.
A realizat peste 200 de expoziţii personale, în Franţa (premiat în două rânduri, la Avignone şi la Bordeaux, cărora le-a devenit şi cetăţean de onoare, ca de altfel şi la Matera, devenită, anul trecut, Capitală Culturală Europeană) şi pe alte meleaguri ale lumii. Numeroase sunt operele sale monumentaliste, unele sfinţite de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, dintre care ar fi suficient să amintim o Via Crucis compusă din 15 capele distribuite pe un parcurs de 1 km în localitatea Faicchio, o Cină de Taină şi o Cină din Emmaus, în trapezul noului seminar din Benevento, ca şi numeroase fresce, majoritar în stil bizantin al cărui emisar a rămas în mod constant şi entuziast.
Înzestrat şi cu o solidă vocaţie pedagogică – şi, deci, teoretică -, a susţinut, în concomitenţă cu expoziţiile sale, conferinţe şi intervenţii la congrese internaţionale (la Paris, la Avignone, la Amsterdam ori New York, cu contribuţii remarcabile pe tărâmul istoriei artei, în relaţia aporetică a acesteia subsumată raportului Tradiţie-Inovaţie.
Scriu aceste rânduri, sub semnul unei datorii „vinovate” (fiindcă, în peregrinările mele italice aş fi putut descoperi şi aprofunda mai mult din destinul acestui mare artist român care n-a renunţat niciodată la cetăţenia sa nativă). Motivul – şi resortul – se datorează descoperirii, în maldărul unor manuscrise regăsite recent, a unei dactilograme ce reprezintă un articol-portret datorat unuia din marii poeţi ai Italiei de azi şi, pe deasupra, şi critic de artă, Dante Maffia.
Dactilograma e din anul 1984, când apăruse, aşa cum se poate constata în darea ei, în publicaţia „Balcanica”. Adăugând şi că nu-mi amintesc nici împrejurarea în care mi-a parvenit acel număr şi nici vreun alt reper despre istoria publicaţiei (probabil că, aşa cum se mai întâmplase în câteva rânduri, n-ar fi exclus să-mi fi fost oferită de Marin Sorescu şi că, la fel de probabil, textul respectiv să-l fi tradus tot la recomandarea sa), plusul de perplexitate mi se pare o motivaţie suplimentară de a-l oferi cititorilor de astăzi.
George Popescu
Bilanţul vieţii lui Constantin Udroiu – ce nu trebuie în niciun caz judecată în baza unor criterii de circumstanţă – este propriul ei conţinut, validat interior şi social şi, totodată, inserat condiţiilor timpului şi spaţiului său. Cunoscut la început doar în ţara sa de origine, România, astăzi, când se împlinesc zece ani de când trăieşte şi lucrează neîntrerupt la Roma, o întreagă Europă îl cunoaşte ca pe un artist consacrat ce reprezintă în opera sa sensurile şi condiţiile unei epoci, fără de care mesajul artei sale ar fi suferit cu trecerea anilor. Udroiu e una din personalităţile plastice contemporane de pretutindeni: operele sale pot sta alături de cele ale marilor artişti prin vigoarea şi energia expresiei, fără a mai vorbi de originalitate, ca şi prin modul în care datele obiective ce se alcătuiesc într-o viziune personală; şi chiar, cum precizează Mario Rotilli, prin capacitatea de înţelegere a propriei origini, a propriilor rădăcini şi prin caracterele foarte umane ale programului său artistic. Udroiu a fost şi a rămas un „latin”, un om al patriei sale, ceea ce înseamnă că el aparţine categoriei acelor personalităţi artistice pentru care arta şi consecinţele sale nu au modificat structurile originare ale începutului.
Dăruit că o natură spontanee, ce se oferă fără rezerve, instinctul său nu e totuşi foarte puternic reflexiv, neconformându-se vreunei şcoli, vreunei reguli sau legii inspiraţiei, după cum nu se adaptează facil vreunui curent. Unii îl consideră un spontan pur, adică un artist care vorbeşte despre sine, nu cu ajutorul unor teze artistice, ci prin revelări proprii. Spontaneitatea lui C. Udroiu există, deci. Ea se cuvine însă înţeleasă ca un semn al transpunerii ideii în formă, al convertirii în imagine fără cenzura mereu tulburentă şi fără ezitarea suspectă a dubiului, fără obsesia întrebărilor nesfârşite ce împing şi fixează expresia la antipodul creaţiei senine.
Ca expresie a comprehensiunii realităţii, plastica lui C. Udroiu oferă posibilitatea de a se apropia de o experienţă vie ce ne face să înţelegem că arta sa poate schimba ceva înaintând la pas cu istoria; că „libertatea” înseamnă pentru un artist nu numai cunoaşterea propriei fantezii, ci chiar trăirea propriei vieţi; că realitatea însăşi a artelor practicate se poate confunda cu adevărul unei vieţi; că voinţa artistului poate interveni în procesul de transformare a conştiinţei umane atunci când se încrede în conştiinţa sa de artist şi se exprimă nu prin teorie, ci pictând sau desenând, în atât cât pictura şi desenul sunt, ele însele, o formă de gândire.
În actuala sa expoziţie personală inaugurată la Sorbonne Nouvelle, Paris III, în ziua de 9 mai 1984, de rectorul acestei universităţi, prof. Henri Béhar, în atmosfera colocviului internaţional cu tema Prezenţa României în Franţa ţi în Italia, Udroiu s-a prezentat cu 80 de lucrări de grafică, realizate în ultimii ani. Dintre acestea, 60 sunt tablouri ce semnifică personaje ale lumii culturii şi artelor care, de fapt, au constituit subiectul colocviului menţionat; este vorba, adică, de acel grup de artişti, literaţi şi, în genere, de oameni de cultură români, italieni şi francezi a căror formaţie şi activitate artistică au stat în raport relaţional şi de reciprocă interferenţă. Să cităm câteva nume: Grigorescu-Troyan, André Lothe-Ciucurencu, Pallady-Matisse, Margareta Rădulescu-Campigli, Enescu-Faure, Brâncuşi-Rodin, Modigliani – Severini, Balla,. Istrati – R. Rolland, Marinetti – Al. Macedonski, T. Tzara – Urmuz etc. În acest ciclu de lucrări, Udroiu utilizează cu mare dexteritate tehnică „elemente de imagine”, maniera neagră, aquarela, ca şi desenul (în creion sau infuzie de praf de chinină); foloseşte chiar şi „punctul” ca semn grafic, metodă ce îi solicită artistului ordine şi disciplină. În acest mod sunt conturate lucrările consacrate lui A. Gide, P. Istrati, V. Alecsandri, P. Mistral şi altora, tablouri care cu mijloace simple exprimă nu numai asemănarea dar mai ales personalitatea şi „starea de suflet” a modelului.
Udroiu utilizează ca elemente deimagine atât în desen, cât şi în incizie, punct, schiţă în culoare şi linia folosită în diverse feluri pentru rezolvarea plastică a problemelor impuse: spre exemplu, linia în unde paralele, cea întreruptă de obstacole (spaţii goale sau negre), cea cu tensiune crescătoare ori descrescătoare, linia haşurată, continuă etc. Spontaneitatea nu alterează caligrafia desenului, fapt ce demonstrează cum artistul este un bun elev al marilor Steriadi, Dărăscu, Ressu etc. Imaginea vizuală nu e doar un tot coerent de forme ce implică o analiză logică,ci şi o proiecţie a unei sensibilităţi specifice ce reinterpretează aspectele lumii reale. Ideea şi sentimentul participă împreună la arhitectura formei vizuale. Construcţia logică, descoperirea armăturii interioare a imaginii reale au fost demult înţelese ca element caracteristic al operelor lui C. Udroiu. În lucrările sale chiar şi de mici dimensiuni, monumentalitatea subiectului e totdeauna subliniată şi în virtutea acestui fapt Udroiu este un „constructor de frescă”.
A studiat de fapt şi practicat pictura monumentală sacră (bizantină) în România cu unul dintre cei mai valoroşi specialişti de acolo, C. Vânătoru, dar şi în Italia a realizat diverse lucrări exterioare de mari dimensiuni; spre exemplu, o faţadă de 180 m.p. a municipalităţii din Accettura, în provincia Matera (unde a primit, de altfel, pentru aceasta şi cetăţenia de onoare a oraşului), la Metaponte, în Sardinia etc. În actuala expoziţie, influenţa acestei tehnici e evidentă în opere precum: Cattedrale di S. Siffreinin Carpantras, Chiesa madre di Bernalda, Cattolica di Stilo, Caritate etc.
Participarea lui C. Udroiu cu expoziţii personale la manifestări culturale (precum aceasta de la Sorbona) a fost semnalată de presă la sfârşitul anului 1977, când a luat parte la Jocurile latinităţii organizate de Universitatea din Avignone; tot la Avignone, în 1979, a fost prezent la colocviul Franţa – Provenţa – Sicilia, după care în acelaşi an a deschis o altă expoziţie la Universitatea din Borddeaux, pentru care a primit diploma de onoare a oraşului; în 1980 a participat cu o alta la colocviul dedicat Sfintei Caterina da Siena în oraşul Carpentras. A fost, în sfârşit, prezent la al doilea şi la al treilea Congres Internaţional de Studii Române, organizate în 1979 la Universitatea din Amsterdam şi, respectiv, la cea din Avignon.
Trebuie precizat faptul că Udroiu a luat parte la atâtea congrese, ca şi la această manifestare de la Sorbona, prezentându-se în dublă ipostază de pictor-grafician, cu expoziţii personale şi de participant efectiv susţinând comunicări cu referire la studiile sale asupra artei bizantine în Italia sau în România…
Extras din revista „Balcanica”m nr. 2, 1984, p. 100-105.
