Claudia Mandi: În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanităţii antice

0
130

(Repere revelatorii într-o expoziţie remarcabilă)

 

Nu sunt un specialist în arta (plastică, mai exact), deşi din tinereţe, un degustător al ei animat de creatorii din Bănie, mulţi dintre ei amici şi companioni în ambientul cultural al locului, am publicat câteva cronici expoziţionale şi ca reflex oarecum incidental al curiozităţii iscoditoare de frecvent participant la vernisaje, ca şi, uneori, în intimitatea atelierelor lor. Peregrin activ cultural prin Italia vreme de aproape trei decenii, era firesc să nu scap niciun prilej, când acesta s-a ivit, de a vizita şi admira bogăţiile ştiute ale unei arte patrimoniale de excepţie în istoria universală a genului şi geniului creator în spaţiile diverselor muzee ce pretutindenesc în BelPaese.

În acest particular context, întâlnirea cu recenta etapă creatoare a artistei craiovene, născute întâmplător în comuna mea natală, şcolită însă în Bănie şi, apoi, la Timişoara, Claudia Mandi, în ambianţa personalei sale cu titlul în italiană (unde a făcut stagii de perfecţionare şi a şi expus) ANTICHITÀ IMMAGINATA, mi-a generat pe loc impresia unui act evenimenţial pe cât de inspirat tematic pe atât de relevant în dimensiunea unui har artistic în deplină afirmare. Şi, aş spune, şi ca pilduitoare etapă de maturitate ce indică profilul unei confirmate personalităţi în domeniu.

La greu evitabila întrebare cu privire la „sursa” acestei, cumva neaşteptate, cel puţin la noi, teme, răspunsul ni-l sugerează artista însăşi, evocând sejurul său la Roma, instructiv întrucât mijloc de o bursă de studiu, locul în care vestigii figurale, murale, sculpturale ori nemurite de mâinile unor geniali ai picturii spuzesc la fiece pas. Mi se par de neignorat, dacă nu cumva intrinseci vocaţiei şi profilului asumate ca atare de artistă, orientarea sa încă din faza universitară către barocul roman, ca şi imboldul problematizării, într-un sens strict specific artei picturale, imaginaţiei, ca resort creativ activat în resursele sale cele mai proiective.

Parcurgându-i, fie şi succint, activitatea sa expoziţională constatarea că aproape opt din cele circa 20 de întâlniri cu publicul s-au împlinit în Italia, cu tematici diverse însă mereu pe o linie a autentificării vocaţiei sale de iscodire a chipului uman îndeosebi sub impactul pliat pe cromatica densă şi felurită cu cele patru elemente ce străbat istoria culturală şi umană de la începuturile lor: aer, pământ, foc şi apă.

Ele, elementele îmi par producătoare de sens pentru diversitatea cromatică, încadrând, în acelaşi timp, corpurile umane, nu cu totul întâmplător masiv feminine, în culori nuanţate, fluide (ca în tablourile veneţiene dintr-o altă etapă-expoziţie), fluctuante, în mişcările insinuate cu abilitate şi, aş spune, măiestrie; cromaticul, albastrul azuriu specific şi acesta din urmă peisajului italian, ocrul, cu nuanţe de roşu şi albastru îndeosebi în figurarea corpurilor feminine, cu extrem de puţin negru ori gri mai des în uzul unor liniaturi transversale spre a le conferi o transparenţă mai mare, roşul, într-o mare diversitate de nuanţe, albul şi, evident, ca suport pentru albastrul marin ori pentru fluenţa aceleiaşi corporalităţi mai tot timpul de ordinul unor siluete în contururi de o admirabilă precizie.

Marcate de o expresivitate care captivează, incită, suscită chiar simţurile aţipite ale individului uman contemporan prizonier al vizualului televiziv ori filmic, cu miza pe un real nu doar crud, ci mai ales trecut prin laboratoare ori studiouri „cosmetice”, imaginile corporale din tablourile Claudiei Mandi, în expoziţia aceasta găzduită de Galeria plasticienilor craioveni, sunt, pe de o parte, dinamice (ca un resort, cum anticipam din titlu, de apropiere a lor, străvechi predefinite, evoluând însă, subtil şi nelipsite de gustul unei graţii, la rându-i doar uşor sugerate), însă pe de altă parte constante în căutarea unei dimensiuni a spiritualului.

Ceea ce autoarea numeşte, undeva, „paradoxul clasic/anticlasic”, calibrat prin varii tehnici ale artei italiene din diferitele epoci ale plurisecularei sale istorii, nu ocoleşte, în opinia mea, nici eclatante pliuri expresioniste, cu acel tonus al imaterialităţii ce susţine transparenţa unui peisaj, dar în care se încadrează chipul, figura, aşadar corpul uman restituit zestrei – ori rădăcinii – sale spirituale.

Minuţiozitatea desenului, ce aşteaptă, parcă, să fie căutată în mixturile de detalii, toate realizate şi, finalmente, sesizabile de privitor ca debit al unei acurateţe eminente converg, fiecare şi împreună, la edificiul unei arte remarcabile, configurând, pe un relativ scurt parcurs, atributele unei artiste ce-şi înscrie numele – şi creaţia sa – în exemplaritatea unui destin artistic deja fixat şi asumat.

Sârguinţa, simţul, pe alocuri acerb, al căutării – devin nu doar de surse inspiratoare ori de tehnici picturale novatoare, ci şi mai ales repere de iscodire în lăuntrul imaginaţiei şi al fanteziei, fără de care nicio creaţie nu se poate împlini cu adevărat.

În – chipu-i ri, aşadar, cum sugeram încă din titlu cu insistenţă programatică pe conceptul de corporalitate (antică) restituită pare-se memoriei noastre tot mai străine de rădăcinile risipite, dar regăsibile prin arealul atât de întins al artei.