Pagini din Jurnalul brazilian III

0
102

Ne-am retras, a doua zi urma să plecăm, eu, Patricia şi Andrea, împreună cu criticul de film şi profesorul portughez, Mario Jorje, la Assis, orăşelul de o sută de mii de locuitori unde se afla şi campusul Facultăţii de litere şiştiinţe a USP gazda lucrărilor congresului şi unde de fapt locuiau şi ei în acel moment. Patricia se născuse la Rio, din tată de origine italiană şi mamă braziliană, iar ca pentru mulţiconaţionali ai ei, Rio continua să rămână nu doar cordonul ei ombilical, loc al nostalgiei, ci şi reperul după care îşi coordona, fără să ştie, existenţa.

Obosit, distrus de zbor, mai ales, speram să pot dormi ceva mai bine decât în astfel de prilejuri. Însă primul impediment l-am resimţit din plin: abia după plecarea lor, am sesizat că nici patul, nici camera şi nici măcar micul apartament nu era prevăzute cu ceea ce se poate numi, în termeni europeni, lenjerie: nici pernă, nici cearşaf, nici pătură.

Am scotocit peste tot, nimic, iar  un frig uşor, de toamnă târzie de acasă, mă luase în primire. Din nişte prosoape de baie şi alte „cârpe” găsite prin nişte debarale, am încropit ceva şi am reuşit să fur nopţii braziliene, străbătute de o zarvă surdă, de mare metropolă, nu mai mult de trei ore de somn.

Dimineaţa devreme, neobişnuit de devreme, ca totdeauna în afara ţării, caut sursa unei cafele: Patricia îmi arătase aragazul şi-mi spusese că, pe undeva, prin dulapurile de pe coridor, trebuie să fie nişte cutii cu cafea. Am căutat îndelung, la întâmplare, apoi, tot mai iritat, cu aplicaţie şi abia într-un târziu am descoperit o cutie de Ness Café. Nu asta îmi doream, dar alternativă n-aveam. Mi-am făcut o ceaşcă mare şi tare. Am ieşit pe o terasă mică, direct din mica bucătărie, pe o sfoară atârnau nişte rufe, într-un colţ se afla o măsuţăşi un scăunel, m-am aşezatşi am băut cafea fumând cu poftă şi încercând să-mi fac ordine în gândurile devălmăşite.

Aşadar, iată-mă aici, la Sao Paolo; cu doar câteva zile în urmă încă nu credeam că mă voi decide. Tinerii mei prieteni îmi scriseseră zeci de email-uri ispititoare, oricum comunicarea mi-o anunţasem, îmi trimiseseră şiinvitaţiaşi programul, dar abia cu patru zile în urmă mă hotărâsem să merg la Ambasada Braziliei de la Bucureşti ca să-mi iau viza; atunci şi numai atunci fusesem sigur de plecare, apoi foarte sigur cu patru zile în urmă când mă sunase Patricia şi când, pe telefonul fix, mă întreţinuse aproape o oră, cerând şi dându-mi detalii etc. Balconul dădea într-o curte de bloc, un fel de „condominio” italian, de unde ieşeaşi intra, rar, câte o maşină. Acea rumoare specific metropolitană se simţeaşi aici, dar parcă printr-o pâslă deasă.

 

Aici şi acolo (aici şi dincolo): iată, iarăşi, această senzaţie organică, ca un fel de despicare, un joc de-a v-aţi ascunselea, o fugă în vis şi trezirea bruscă la realitate; cu câteva zile în urmă, la Craiova, în grădină, nu reuşeam să-mi imaginam decât vag această petrecere a mea pe un teritoriu atât de vast şi atât de exotic precum cel brazilian. Ştiam că, la Rio, mă aşteptaMarcoşi asta mă liniştea.

Acum, de la Aeroport, unde ne-am dus dimineaţă să-l aşteptăm pe Luis Jorje, profesorul şi jurnalistul de cinema portughez, plecăm grăbiţi spre Assis: o localitate relativ tânără, unde se află campusul USP, a universităţii de stat din Sao Paolo, aflată, cum spuneam, la 500 de km distanţă spre sud. Fireşte, în sine informaţiadescumpăneşte un european: fac un calcul rapid şi-mi dau seama că, la noi, asta ar presupune ca Universitatea din Bucureşti să aibă campusul facultăţii sale de litere pe undeva, pe la Oradea. Le comunic asta prietenilor mei şi numai Jorje pare să mă înţeleagă; Andrea, care-mi aminteşte de numeroasele departamente la distanţă ale unor universităţi italiene, e mai curând deja obişnuit cu curiozităţile locului. De altfel, nu Patricia, ci el – şi mai ales Nello – vor fi ghizii mei adevăraţi pe tot parcursul şederii. Ca şi, la Rio, Constança, prietena şi pururea logodnică a lui Marco, care mă va înconjura, timp de o săptămână, cu gentileţea ei ieşită din comun.

Autostrada e proastă, dar totuşi autostradă; acelaşi Andrea îmi explică faptul că, deşi există de jumătate de secol, un proiect amplu de autostrăzi, pe model şi sub patent american, lucrurile s-au mişcat încet, corupţia făcând, şi aici, ravagii. De o parte şi alta, se întind tot felul de culturi specifice, între care se detaşează, fireşte, cele de cafea şi de trestie de zahăr. Şi, totuşi, îmi dau curând seama că peisajul, în sine, nu-i departe de cel de acasă: mai ales de cel din copilărie. Ici-acolo, pâlcuri de animale domestice, păzite de câte un copil sau doi, pârâiaşeieşind, neaşteptat, de peste o colină şi pâlcuri de raţe scăldându-se bucuroase în mici ochiuri de apă, şi, mai ales, această senzaţiecopleşitoare de pământ nesfârşit, de teritoriu fără de capăt care mă indispune puţin, mai ales că, fireşte, abia aştept ca Andrea să-şi aducă aminte că sunt un fumător înrăit şi să oprească undeva măcar preţ de o ţigară. Stau pe bancheta în spate cu Jorje Luis şi mă bucur că vorbeşte destul de bine italiana, aşa că abia acum îmi dau seama că vorbim cu toţii numai această limbă. Cei trei se cunosc mai demult, Andrea făcuse un master la Universitatea din Lisabona, apoi aveau în comun pasiunea pentru film şi, mai ales, pentru marele regizor Oliveira, despre care îmi vorbise Nello de atâtea ori.

Jorje Luis ştie relativ bine câteva repere ale culturii române: îl citise pe Eliade, pe Cioran, ştia vag câte ceva despre Eminescu, însă le cunoştea bine operele lui George Uscătescu şi, mai ales, pe cea a lui Vintilă Horia. Prefera, ca şi mine, romanul acestuia „Cavalerul resemnat” mai faimoasei „Dumnezeu s-a născut în exil”; Patricia şi Andrea nu ştiau nimic despre aceşti români exilaţi, le spun tot ceea ce pot, în acele condiţii, despre climatul cultural românesc din care toţiaceşti mari exilaţi s-au desprins la sfârşitul celui de-al război mondial. Ca de atâtea ori în astfel de situaţii, facem exerciţii lingvistice în căutarea unor cuvinte identice în portugheză şi în română, ajutându-ne, fireşte, de latină. Acum, şarmul e exclusiv „vacanţie”: trebuie să facem drumul mai plăcut.

După aproape două ore de drum, oprim la un fel de popas despre care nu mi se spusese nimic. Patricia mă ia de braţşi mă instruieşte: sunt popasuri ale societăţii de autostrăzi, făcute de  unele firme germane, de altele americane, extrem de curate şi moderne, unde, la un preţ fix, pe baza unui fel de „jeton”, mare cât o medalie de metal ce ţi se dă la intrare, poţi mânca pe săturate, la alegere. Baia e undeva în afară; ca să ieşi, e dificil, trebuie să ceri permisiunea casieriţelor care, pe încredere, îţi lasă şi jetonul cu care însă trebuie să revii prin acelaşi loc, adică pe la …ieşire.

Mănânc ceea ce-mi recomandă Patricia, ea e cea care va avea grijă de mine de-acum înainte, aşa stabilisem, cunoscându-mi deja, din Italia, multe din ciudăţenii. Mâncarea e foarte bună, are gust, mai ales carnea, legumele sunt exact precum ale mele de-acasă, nu de la Billa, ci din grădină. Facem conversaţie pe această temă: cel mai curios este, desigur, Jorje Luis.

Apoi, cafeaua: se poate fuma? Cer unei picoliţe, foarte tânără şi deosebit de frumoasă, care ne urmărea cu solicitudine, îmi încuviinţeazăşi-mi indică, sfioasă, un alt colţ  unde mă conduce cu scrumiera în mână. Jorje e şi el fumător, aşa că mă urmează, Patricia şi Andrea ies, după ce în prealabil ne-au înmânat, separat, confidenţial, „drepturile” noastre băneşti, pentru întregul sejur la congres. Câţi reali erau? Nu-mi mai amintesc cu precizie, poate vreo 800; oricum n-am simţul banilor, nici acasă şi cu atât mai puţin când sunt în afară. Patricia îmi va spune, cu toată grija de a nu atinge sensibilităţile noastre de amiciţie culturală, că sunt cel mai bine …plătit. Am crezut-o, iar o discuţie cu Nello, de el declanşată, îmi va confirma asta peste câteva zile.