“Supravieţuim din ce primim, trăim din ce dăruim”
(Carl Gustav Jung)
13 septembrie 1942, Judeţul Dolj. Se pune în aplicare Ordinul de deportare a cetăţenilor de etnie romă. Decizia de deportare a ţiganilor fusese luată de către Antonescu în luna mai 1942. La 25 mai, când se efectuase “Recensământul ţiganilor”, decizia fusese deja luată. Preşedinţia Consiliului de miniştri transmite Ministerului Afacerilor Interne dispoziţiile Mareşalului Ion Antonescu. Acestea făceau referire la anumite categorii de romi – “ţiganii problemă”. 25.000 de ţigani sunt duşi cu forţa, în Transnistria. Puţini s-au mai întors…
Adevărata problemă a Statului, începând cu luna mai a anului 1942, nu au fost ‘ţiganii problemă’, ci toţi ţiganii. Toţi cetăţenii români de etnie romă. În total, 40.909 persoane, din care 9.471 nomazi şi 32\1.438 stabili. Din toţi aceştia, 25.000 vor lua drumul Transnistriei. Nici ţiganii din Dolj nu scapă, iar data de 13 septembrie 1942 devine o zi neagră, o zi a groazei şi a durerii, pentru mulţi – o zi a ineceputului drumului fara de intoarcere. O zi a lacrimilor şi o zi a sângelui nevinovat, vărsat pentru vina de a fi aparţinut unei anumite minorităţi.
Noi, tiganii, nu vrem să ne victimizam. Nu cerem nici autonomie regional. La nevoie, aparam integritatea naţională a României, dacă este nevoie şi dacă ni se cere. Recunoaştem Statul român şi suntem mândri că suntem cetăţeni români. Noi, ţiganii, acum, ca şi atunci, cerem să ne fie respectate drepturile, noi înşine depunând eforturi pentru a ne respecta obligaţiile. La 13 septembrie 1942, noi, ţiganii din judeţul Dolj, nu cerşim ceva anume de la autorităţi. Respectăm autorităţile. Vrem doar să putem fi lasaţi, legal, să ne aducem aminte, să ne plângem morţii şi să ne venerăm eroii.
13 septembrie 1942. Armata, Poliţie, Jandarmerie. Ţigani scoşi din case, corturi sau bordeie. Cu forţa. Sub ameninţarea armelor. Barbaţi în putere, femei, bătrâni bolnavi şi neajutoraţi, copii, de la cei abia născuţi şi până la cei care abia învăţau să meargă. Luaţi, laolaltă, încolonaţi şi urcaţi în trenuri pentru vite. Fără nicio explicaţie. Doar în baza unor ordine venite de la Bucureşti. De ce? Pentru ce? Poate pentru a se pierde urma şi originea, a se stinge stirpea ţigănească. Pentru a îngropa o istorie, a asasină o cultură, a ucide nişte tradiţii. Pentru a umili, pentru a extermina. Nişte oameni. Oameni simpli, cât se poate de simpli, unii foarte săraci.
13 septembrie 1942. Acţiuni în forţă pe întreg cuprinsul Doljului. Neamuri, familii, duse cu forţa. Ignorându-se esenţa ordinelor venite de sus. Spre exemplu, erau exceptate de la deportare familiile care dădeau ostaşi pe front. Ţiganii merseseră pe front. În linia întâi, depunând Jurământul de Credinţa faţă de Patrie. Pentru că erau şi ei cetăţeni români. Ştiau că trebuie să îşi apere ţară. Unii s-au înrolat voluntary. Familiile lor au fost duse. Cu trenul morţii sau pe jos, în mărsuri istovitoare, imposibil de imaginat. La vreme de toamnă. Căldura uscată, apoi ploaie, frig şi noroi. Glod. Unii si-au gasit sfârşitul în glod. De epuizare. Sau de gloanţe. Sau sub bătai crunte. Glodul, udat de lacrimile ţiganilor şi imbibat cu sângele acestora. Lacrimi şi sânge, într-un amestec al durerii, cu frunzele aramii şi uscate şi glodul lipicios.
Ţăranul roman a luptat mereu pentru pământ, dar în acest pământ şi-au găsit sfârşitul tiganii. Transnistria, ţărâmul fără de speranţă. Pentru mulţi, capatul lumii, dar şi al vieţii. S-au găsit şi printer noi eroi. Care au înfruntat vicisitudinile istoriei şi şi-au salvat fratii. Cu deosebit curaj. Cu dibacie. Aşa, cum făcem noi ţiganii, când dăm de greu. Printre gloanţe, printrr lacrimi. Printre cântecele ţigancilor, cântece de durere, de desnadejde. Cântece tradiţionale, acompaniate de şuierături de gloanţe, de sfichiuiri de bici.
Eroii noştri nu trebuie uitaţi niciodată. Pentru că datorită curajului lor, astăzi, multe familii de cetăţeni români de etnie romă îşi duc viaţa mai departe. Bunicii şi străbunicii celor de astăzi, într-un total de aproximativ 300 de familii, cu mari sacrificii au fost aduşi înapoi din Transnistria.
Parnică Bădulescu, Miclescu Vasile – Netinav şi Serdaru Nicolae. Trei ţigani, trei eroi. Să nu îi uităm. Multe familii de astăzi privesc la nepoţi şi stranepoţi, semn ca neamul merge mai departe. Datorită lor, eroilor ţigani. Care şi-au făcut un crez din apărarea patriei şi din salvarea familiilor lor şi a multor altora. Deportarea romilor rămâne un fenomen al istoriei, pe care nimeni nu ar trebui să îl uite. Suflete nevinovate au fost duse departe de locul în care văzuseră lumina zilei. Duse cu forţa, fară speranţă unei căi de întoarcere şi erau şi ei oameni. Ţigani, da. Dar şi ţiganul are suflet. Şi ţiganul plânge când îşi vede bătrânul bolnav pus în lanţuri sau când îşi vede propriul copil târât prin noroi. Şi tiganii varsă lacimi amare în faţa nedreptăţii.
Egali suntem cu toţii, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Legii. Cine încalcă legile, să plătească, în conformitate cu prevederile legii. Cine găseşte în viaţa, va fi judecat pe lumea cealalaltă, după propriile-i fapte. Altfel, însă, omul nu trebuie să se ridice împotriva omului. Omul, în general şi ţiganul, în special, aleargă toată viaţa după libertate. Libertate de gândire, libertate de exprimare, libertate de acţiune. Când libertatea este îngrădită, sunt încurcate drepturile omului. Când o întreagă comunitate este deportată, în scopul exetrminării sale în timp, libertatea este pus ape un rug, ale cărui mistuitoare flăcări sunt durerea şi desnădejdea. Acest rug nu poate fi stins decât cu lacrimi, iar cenuşa care rămâne este moartea.
13 septembrie 1942 – 13 septembrie 2017. Ne gândim la cei care au fost duşi. Ne gândim la cei care nu mai sunt. Ne bucurăm de urmaşii celor care au fost salvaţi. Ne veneram eroii. Dar în adâncul sufletului nostrum de ţigani, încă mai încercăm să stingem rugul. Cu lacrimi ţigăneşti. Rugul deportării.
ROMEO TIBERIADE
Preşedinte Partida Romilor PRO EUROPA Sucursala Dolj
