Destule lucruri interesante a spus Victor Ponta, duminică seara, la Antena 3, în dialogul cu jurnalistul Radu Tudor. Unele dintre ele deloc în premieră, ceea ce înseamnă că erau deja, nu neapărat elaborate, cât sedimentate. Astfel, în cazul câştigării alegerilor prezidenţiale din 16 noiembrie a.c., ar intenţiona să invite PLR-ul lui Călin Popescu Tăriceanu la guvernare, printr-un acord ce s-ar concretiza deîndată. Noul guvern, desemnat prin aportul partidelor din majoritatea parlamentară – PSD, PLR, UDMR, PC şi UNPR – ar urma să continue programul USL convenit în 2012. Calificaţi pentru postul de viitor prim-ministru, în opinia lui Victor Ponta, sunt deja George Maior, actualul director SRI, şi Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului şi al PLR, candidat la alegerile prezidenţiale. De reţinut este următoarea teză enunţată: PSD ar accepta un premier care nu este membru al partidului, ceea ce sugerează că în eventualitatea câştigării alegerilor prezidenţiale Victor Ponta ar avea în vedere o partajare a puterii între palate, în perspectiva unei coabitări deliberate cât mai fertile. Ceea ce până la urmă n-a mai conceput nici o formaţiune sau alianţă politică de-a lungul timpului. Într-un fel, neexprimat însă, este şi un refuz al „modelului francez” actual, evident într-un derapaj deloc de invidiat. Componenta liberală a politicilor economice ale guvernului viitor a fost de asemenea adusă în discuţie, şi acest „social-liberalism”, despre care se vorbeşte în Europa, îmbrăţişat de SPD-ul german, dar şi de premierul francez, Manuel Valls, nu era deloc străin lui Victor Ponta. Afirmaţiile acestuia, pe lângă impactul electoral ţintit, şi ne referim în primul rând la bazinul liberal, vizau transmiterea unui mesaj clar: puterea trebuie împărţită. Ferindu-se de capcanele jurnalistului intervievator, Victor Ponta a avut referiri succinte, dar pertinente, la crearea de locuri de muncă. „Guvernul are obligaţia ca printr-o legislaţie inspirată să ajute mediul privat. Noi avem în momentul de faţă un angajat la un pensionar, dar tot nu este suficient, pentru că nu putem să susţinem 5 milioane de pensii cu numai 5 milioane de contributori. De aceea am venit cu scăderea CAS-ului şi alte măsuri care să ajute mediul privat”. S-a ajuns, inevitabil, şi la chestiunea justiţiei: „Nu sunt eu cel care trebuie să dea note justiţiei. Cred că justiţia nu trebuie să primească note de la premier şi nici măcar de la preşedinte. Încrederea oamenilor în justiţie este singura notă adevărată. Aceasta este atitudinea pe care preşedintele unei ţări trebuie să o aibă”. Este adevărat însă că, evadând cu discreţie din „ritualul cotidian”, Victor Ponta nu s-a putut abţine să nu afirme că nici o justiţie din lume nu este ferită de erori (n.n. – anul trecut, erorile judiciare în SUA au atins un record, datorită anchetelor poliţieneşti şi judiciare, potrivit unui studiu al Registrului Naţional de Erori Judiciare, un proiect al Universităţii Michigan şi Universităţii North Western, ambele din Chicago). Şi în afară de justiţia divină, tot ce este omenesc ne dă dreptul a ne îndoi de unele lucruri. „Ideea că nimeni nu are voie să comenteze decizii ale justiţiei nu este normală”. Obiectiv imediat: 37,5% în primul tur, adică scorul de la europarlamentare. Dacă se depăşeşte acest „minim” este bine, dacă nu se atinge, atunci este îngrijorător. „Eu am făcut propunerea să facem patru dezbateri televizate, pentru că avem patru televiziuni de ştiri. Sunt gata să particip la aceste dezbateri”, a conchis candidatul la prezidenţiale, cel mai bine plasat în sondaje, aflat, cum se spune, pe bioritm. Adică sigur pe sine, vigilent cât cuprinde, calm, atent la construcţia răspunsurilor, inclusiv nuanţa acestora, expresie a unor exerciţii de comunicare bine însuşite. Renunţând la ceea ce părea în exces, ca, de pildă, „unirea românilor”, Victor Ponta a intrat în jocul mediatic tip Barack Obama, riscând cât mai puţin, inclusiv în atacul la adresa adversarilor afluiţi, cum spunea, zonei Traian Băsescu.
