Gheorghe Oprescu de la Ostroveni e primarul localităţii de vreo patru mandate şi se crede capabil să mai ducă unul. După epuizarea celui actual. A făcut frumoasă comuna, dar despre primenirea ei s-a scris şi se va mai scrie, fiindcă an de an mobilierul stradal se reînnoieşte. E un primar „al dracu’” Oprescu, dacă oamenii îl votează aproape magnetizaţi de fiecare dată. Şi ar fi trebuit, potrivit canoanelor, să-l stigmatizeze, să-l marginalizeze, fiindcă a fost ani de-a rândul preşedintele cooperativei agricole de producţie, în vremuri deloc dulci, când între fondul de stat şi fondul de retribuire, adică ceea ce se cuvenea oamenilor pentru munca depusă, trebuia să ţină dreapta cumpănă. Amintiri. De mult perisate. La un moment dat, după „lichidarea” cooperativei agricole, una cu profil diversificat, cu de toate adică, inclusiv crescătorii mari de iepuri şi palmipede, pe apa Jieţului, fără egal în tot judeţul, Gheorghe Oprescu s-a văzut în fruntea unei asociaţii agricole cu peste 3.000 de ha. Dacă nu 4.000 de ha. Îl doreau oamenii în capul treburilor, iar cei care nu-l „înghiţeau” n-aveau decât să-şi ia deoparte pământul revendicat, adică suprafaţa cuvenită prin legea fondului funciar. Oamenii locului se arătau dispuşi să înceapă un alt fel de asociere, aşa cum credeau ei că e bine. Se cunoşteau de ani şi ani unii pe alţii. Ştiau de ce sunt capabili. Până într-o zi, în 1996, în care Gheorghe Oprescu, fără a se rupe de oameni, s-a dus la Primărie prin votul acestora şi nici astăzi n-a mai plecat de acolo, tot prin votul oamenilor. Se putea îmbogăţi de pe urma pământului muncit „cu cap”, dar a mulţumit Celui de Sus pentru ceea ce-i dăduse: familie închegată, competenţă, bun simţ, dragoste faţă de ai lui. Sigur, Ostroveniul arată bine de la o margine la alta. Dar regrete există, printre care şi acela că oamenii înstăriţi, în bună măsură, puteau fi de-a dreptul bogaţi prin ce le-a fost hărăzit, adică să aibă pământurile chiar în lunca din vecinătatea vărsării Jiului în Dunăre. Ascultându-l povestind atâtea şi atâtea întâmplări traversate, greutăţi luate în piept, nu te poţi decât minuna. Ultimul lucru pe care îl vrea Gheorghe Oprescu. Care şi astăzi crede că dacă lumea îl salută când merge pe drum spre casă, şi nu-l bârfeşte fără rost, şi-a făcut datoria. Nu e bine să duci prea multă odihnă cu tine în altă parte, filosofează, după ce, de când se ştie, a fost logodit cu munca.
