N-am verificat dacă vizita de joi a lui Barak Obama fusese ori nu dinainte programată. Cert e însă că, după dezbaterile încordate de la Haga, în reprize, cu o agendă încărcată (economico-comercială, energetică, militară, angajând NATO în directă relaţie cu recentele confruntări ruso-ucrainene), prezenţa, pentru o zi, a preşedintelui american în Italia a depăşit aşteptările. Întâi de toate, vizita aceasta, a doua a lui Obama în Belpaese, după cea din 2009, a surprins pe toată lumea, de la gazdele, oficiale şi nu numai, până la jurnalişti, analişti şi reacţii ale altor oficiali de rang înalt din Europa, printr-un plus de particularitate. Şi de familiaritate, la limita rigorii protocolare. N-au lipsit intervenţii la fel de atipice ale unor istorici care au evocat, în lunga tradiţie italo-americană la nivel instituţional statal, întâia vizită de peste ocean în Italia a unui preşedinte american, nimeni altul decât Woodrow Wilson, la 3 ianuarie 1919. Şi chiar dacă predecesorul actualului lider de la Casa Albă, controversatul George Bush jr. a fost de trei ori oaspete la Roma, din acele vizite puţini îşi mai amintesc ceva cu adevărat demn de reţinut. Îmi amintesc că eu însumi, cred că prin 2005, aveam să pierd avionul spre Bucureşti, tocmai datorită dificultăţilor traversării metropolei militarizate ca în vreme de război.
Aşadar, o vizită, a lui Obama, oficială, într-o capitală europeană şi într-un moment delicat al planetei în acest început de secol şi de mileniu. Într-un stat, aşadar, cu un politică internă într-un vertiginos proces de schimbare, cuvânt atât de drag şi chiriaşului de la Casa Albă şi pe care tânăra sa gazdă italiană, „novicele” Matteo Renzi, n-avea cum să nu i-l amintească şi să nu-i solicite onoarea unui împrumut pentru propriul său demers.
O vizită distribuită în trei momente, toate cu semnificaţii profunde şi particulare şi toate puse sub semnul unei normalităţi din ce în ce mai rar întâlnite în diplomaţia la vârf din zilele noastre. Fără, adică, emfaze, fără suplimentare tevaturi, fără afirmări egolatre şi fără antamarea vreunor proiecte pretenţioase şi ambiţioase. Mai întâi, o vizită de aproape un ceas la preşedinţia Republicii unde Obama s-a simţit obligat să-l gratuleze pe venerabilul Giorgio Napolitano cu atribute pline de condescendenţă, numindu-l un prieten drag şi peren, al său personal şi al Americii. Amândoi s-au întreţinut cu mult peste timpul prevăzut, de data asta hălăduind, o degajare neprotocolară, prin istoricele interioare ale Palatului Quirinale, în care strălucesc peste secole unice capodopere ale artei peninsulare.
Apoi, audienţa la Papa Francisc, la fel de liberă de constrângeri diplomatice, cu momente de destindere, presărate cu replici şi butade ce-au făcut deliciul jurnaliştilor, dar şi al înalţilor prelaţi prea puţin obişnuiţi cu astfel de ieşiri. Nu şi Papa Francisc, ce s-a dovedit la înălţimea dispoziţiei oaspetelui său, găsind, de fiecare dată, replica pe măsura amicalei provocări.
Fireşte, în cele cincizeci de minute ale audienţei, în intimitate, s-a aflat că discuţiile au avut şi discordanţe, altminteri ştiute şi vechi, legate înainte de toate de divergenţele de opinii între Sfântul Scaun şi guvernul american vizavi de divorţ, de căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi, în principal, de rolul şi stabilitatea familiei într-o societate neoliberistă şi neoliberală.
A fost apoi rândul lui Matte Renzi să-şi onoreze oaspetele, la Palatul Madama, pe care nu s-a sfiit, apoi, să-l desemneze ca inspirator şi model al propriilor sale opţiuni, de şef de guvern şi de restaurator, adică de defector al vechii politici.
In fapt, conferinţa comună de presă a fost, de asemenea, un adevărat şi delicios spectacol: graţie unui Renzi vorbind cu o degajare molipsitoare, despre Europa şi Italia, ca despre două entităţi incapabile să-şi identifice ceea ce au în comun şi să uite ceea ce-i desparte, într-un discurs aprins, meridional, ce avea să-l cucerească vădit pe Obama care a consimţit, finalmente, că a fost literalmente uimit, şocat chiar de programul, de orgoliul, de ambiţia şi curajul mai tânărului său confrate în ale politicii. Obama s-a declarat un fan al lui Renzi şi al guvernului său, convins de şansa pe care Italia o are în sfârşit, în aceşti ani, de a ieşi din zona unor umbre nemeritate şi a reveni în clubul celor mari, acolo unde îi este cu adevărat locul.
Nu ştiu câtă veracitatea se ascunde dincolo de pojghiţele „diplomatice” a unor astfel de vizite şi de discuţii. Am văzut însă, ulterior, câteva cadre cu un Obama aproape singur călcând pe ruinele din interiorul Coloseului, Şi mi-am imaginat că n-ar fi putut, sub incidenţa gloriei Romei de acum aproape trei milenii, să se sustragă admiraţiei Italiei de azi şi de mâine, cu atât mai mult cu cât tânărul ei premier a investit în politică nu doar speranţa, ci chiar sagacitatea schimbării ca unică şi ultimă şansă de recâştigare a demnităţii compromise a acesteia.
