Ceea ce îmi este dat să citesc şi să ascult încă de la alaltăieri, deci de la anunţata vizită americană, sună, vorba unui demnitar autohton din tulburata noastră tranziţie spre libertate şi spre statul de drept, ca …dracu. Informaţia în sine sună ca o convocare la şcoală … a părinţilor lui Gigel, sufocaţi, bieţii de ei, de cine ştie ce trăsnaie va mai fi făcut neastâmpărata odraslă.
Nu identific, în nicio ştire, nici măcar un minimum de neutralitate, ce mi s-ar părea mai apropiată de …subiectul ca atare ale acesteia. Un demnitar, ori o delegaţie, dintr-o ţară considerată, până una alta, aliată, dacă nu chiar prietenă, aşa cum sună, în momente de maxim ritual diplomatic, ar fi – ori ar trebui – cel mai firesc şi mai normal gest cu putinţă: un fel de informare reciprocă, ca o bineţe, la început de nou an, de succes şi de baftă, cel mult cu întrebarea, nu mai puţin amicală, dacă nu cumva mai ai nevoie de ceva, de un sfat ori de vreun împrumut ca să depăşeşti nu ştiu ce necaz în care ai intrat.
Nu, nimic din toate acestea. Ştirile – şi mă încăpăţânez să mă rezum la ele fiindcă în ele se reflectă cel mai bine o stare de lucruri la care pare a se reduce sistemul reactiv al unei întregi societăţi – nu-şi subestimează deloc tonul ameninţător: cel ce aminteşte, să-mi fie iertată comparaţia polemic asumată, fie de niscaiva anchete ale miliţiei de pe vremuri, fie ale uno comisari răsăriteni din anii 50, intraţi cu totul, aşa cum speram, într-un folclor desuet.
Şi, totuşi, dincolo de orice glumă, tot nu pot – ori nu accept – să înţeleg mai mult decât în termenii unei triste şi tragice şarade întâmplarea de ieri, cu d-na Victoria Nuland, asistent, mi se spune, al secretarului de stat american, sosită cu sarcina – prescrisă şi, deci, dictată – de a verifica cum mai stăm cu …statul de drept în România.
N-am găsit nicăieri măcar o nuanţă, un fir, oricât de labil, de rezistenţă la o astfel de „afacere” politică în care sentimentul de „supunere” la care este supus un actor politic liber consimţit pe plan mondial, în afara, probabil, a unor înţelegeri mai mult decât secrete al cărui conţinut noi nu îl cunoaştem şi pe care, la fel de probabil, nu-l vom cunoaşte cu adevărat decât, cine ştie, iarăşi peste câteva zeci de ani.
Or, într-un astfel de context, de ce ne-am mai mira că a devenit aproape ruşinos să mai invoci astăzi vreun sentiment patriotic fără a nu fi etichetat imediat ca …naţionalist şi, mai grav, comunist? Şi, prin urmare, că ai fi rusofil ori de partea chinezilor care abia aşteaptă, de prin stepele lor îndepărtate, să te ocupe şi să te facă sclav pe vecie?
Nimeni nu mai gândeşte, în reflex, la patetismul – ce-i drept, viu, ba chiar emoţionant – americanilor, pe care nu ne reţinem să nu-l admirăm contemplându-le entuziasmul dinaintea propriului drapel, fie şi în scena din bogata lor filmografie? Cineva îmi povestea o scenă trăită pe cont propriu, undeva în SUA, într-un avion de pasageri, în care, urcat un călător în uniformă militară de combatant pe frontul afgan, cu toţii s-au ridicat să-i ofere, în aplauze, locul.
Faptul că acel război e mai mult decât detestat, majoritatea americanilor considerându-l nejustificat şi aberant, nu mai are nicio importanţă. Ei sunt americani, chiar şi dacă de doar două generaţii, orgoliul e puternic şi ca atare cultivat.
La noi, mentalitatea „colonială” se pare că ne-a otrăvit şi ultimul rest de mândrie. Astfel încât, răsucind o întrebare a lui Noica, n-ar fi deloc inutil să ne întrebăm ce anume a mai rămas din… noi înşine!
