Seară târzie de duminică 15 decembrie, anul de graţie 2013. Îmi încalc promisiunea de a nu mai privi emisiunile tv, indiferent care şi indiferent ale cărui post, şi trag cu ochiul la o relatare care-mi resuscită veche buimăceală. Despre ce este vorba? O tinerică, reporteriţă, cică, pe numele ei Dana Stănilă, angajată la B1tv, aleargă buimăcită pe Calea Victoriei din Capitală, ţinând microfonul în mână, incriminând cu o voluptate stridentă pe şefii Jandarmeriei Române, cu şeful suprem al acesteia în cap. Motivul? Respectivul nu i-ar fi răspuns la o întrebare legată de un episod derulat mai înainte în care câţiva jandarmi ar fi lovit un manifestant.
Expediată de înaltul demnitar către purtătorul său de cuvânt, tânăra jurnalistă ia literalmente foc în momentul în care cel de-al doilea interlocutor al său, responsabilul cu imaginea al Jandarmeriei, o jigneşte, întrebând-o dacă e …sănătoasă la cap. Şi, astfel, consumatorul de
media se trezeşte în faţa unei dileme mai năucitoare decât anticele şarade ale Sfinxului: trebuie să aleagă, între două comportamente diferite, pe aceea cu o mai mare doză de veridicitate.
Extrapolată din circumstanţa dată, dilema aceasta capătă dimensiunea emblematică a stării de bulversare în care trăim, astăzi, într-o societate sustrase oricărei logici liniare. O dimensiune kafkiană în care călău şi victimă, vinovat şi nevinovat, putere şi opoziţie, demers mediatic şi consumator se amestecă, ba îşi schimbă reciproc funcţia. O veritabilă cvadratură a cercului, cum ar spune nişte cărturari ieşind, nu mai puţin buimăciţi, din bibliotecă în zarva străzii. Şi a protestelor.
În realitatea, în întâmplarea de mai sus ni se oferă un exemplu al paranoii în care ne-am trezit pacienţi fără voie. Fiindcă, asumându-şi, cu inconştienţa deprinsă din denaturatul abc al „maeştrilor” săi patronali, un rol de Ioana D’Arc investită „doctrinar”, biata jurnalistă nici nu realizează cât de aproape este de o Miţa Baston, fără vreun partis-pris ideologic. Ei i s-a spus – şi, ulterior, a ajuns să şi creadă – că succesul misiunii sale depinde de nivelul de tupeu şi, eventual, de imprecaţia ultimativă: şi totul în numele unui presupus, fără contur fiziologic prea clar, beneficiar al dreptului la exprimare. Şi la adevăr. Un mod alterat de raportare la adevăr, ca şi la libertate, subordonate, parşiv, unor mobiluri mai mult decât partizane: meschine.
În cealaltă tabără, o voce autorizată a unei instituţii statale, scapă unui autocontrol înscris în fişa postului şi reacţionează nu doar disproporţionat, ci chiar amendabil: purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei re-devine individul anodin din afara funcţiei şi, astfel, la fel de derapat ca şi jurnalista, cu care astfel sfârşeşte prin a închide cercul paradoxiei în care trăim.
Dacă însă lucrurile s-ar opri aici, tot ar mai exista un remediu pentru terţi, pe care, dincolo de logica tomistă, nimeni n-are voie să-i excludă. Din păcate, episodul respectiv a generat – cine nu recunoaşte aici maladia scenaritelor abundente în societate şi în media? – şi a întreţinut câteva ceasuri bune de dezbatere şi de expertize cu ifos „analitic”. Finalul? Reconstituirea unui demers cu miza şi cu actori dinainte autodesemnaţi şi cunoscuţi, în care răul e totdeauna şi predeterminat de… cealaltă parte.
Redusă la un eveniment particular, individual, cotidian, întâmplarea aceasta sfârşeşte în banalitate. Când ea angajează, ca în cazul de mai sus, două instanţe ce se revendică drept esenţiale într-un stat de drept şi într-o democraţie într-o funcţionalitate normală, capătă o gravitate distinctă.
Ca atunci când, în rândul protestatarilor de la porţile Guvernului de duminică seara, cineva urla aiuritor …Libertate. De ce i-am mai care lui să realizeze absurdul situaţiei (condamnat, cum era, cu vorba lui Sartre, la… libertate chiar în propriul său gest!), de vreme ce, pe margine, în amestecatul şi derapatul nostru sistem mediatic, se găsesc destui care să-i preia, „analitic”, neostoitul… drept?
