EDITORIAL / Doljul meu fără egal!

0
58

Îşi petrece anul 2017 ultimele zile din calendar şi bate timid la uşă anul ce vine – 2018 – pe care, cu toţi, ni-l dorim mai generos, mai plin de împliniri, mai bun pe toate planurile. Facem propriile retrospective personale şi familiale, unele ies convenabil, altele mai puţin sau deloc, ne gândim şi la apropiaţii noştri, nutrind în acelaşi timp rotunde speranţe tonice, ca tot românul, pentru anul ce vine. Oricum, 2017 îşi ia rămas bun şi pe meleagurile Doljului, inima Olteniei istorice. Judeţul sau partea de ţară cu specificitatea sa inegalabilă, prin oamenii săi dârji, dintr-un aluat aparte, greu de îndoit, în aspiraţiile lor, capabili să sfideze adevărul napoleonian, că istoria nu-i altceva decât „o poveste convenabil ticluită”. N-a fost un an uşor de traversat, 2017, şi scoatem referirea de faţă din necurmata gălăgie politică, devenită fără leac. Dar s-a muncit, dacă nu trudit cu spor, ca şi poate în alte judeţe ale ţării, deşi nu despre acestea este vorba. Doljul s-a mişcat cu nerv, fără inerţii supărătoare, pe multiple planuri, cel economic în primul rând, aspirând ca niciodată fonduri europene şi guvernamentale, menite să-i amelioreze infrastructura. Şi exemplele concrete nu lipsesc, în nicio localitate mică sau mare, şi le-am tot depănat, în decursul anului. E o exagerare, fireşte, să spunem că gata, că tinerii instruiţi sau numai cu şcoala vieţii, nu mai pleacă, departe, doar-doar destinul le va surâde pe meleagurile de aiurea, că poticneli funciare nu se mai fac resimţite, că prostia – inocentă şi permisă – nu mai supără pe nimeni, că răutatea a fost asanată, că toţi politicienii săi – deşi unii au anvergură, atestată de sondaje – plâng noaptea de neputinţă. Şi nu mai continuăm în cheia asta descumpănitoare. Dar cu umbrele şi beteşugurile sale, Doljul are, cum spuneam, şi lumini fosforescente, imposibil de neluat în seamă. Fotografia Doljului de astăzi este una în care ne regăsim, să ne înţelegem, cu toţii, loialişti şi naivi, cei care ne iubim glia străbună, străină fiindu-ne trădarea bine urzită, ce încă se poartă, într-un râs rostogolit, dar atât de viril. Doljul e destinul nostru şi de destin nu ai cum să scapi. Doljul e fiecare dintre noi, care nu poate rămâne indiferent la faptul că reşedinţa sa are un mare aeroport internaţional, de pe care decolează săptămânal avioane cu 11 destinaţii europene, că numărul pasagerilor a ajuns la jumătate de milion, dublul anului trecut, că notabile repere culturale, modernizate, şi un impunător hotel – Ramada Plaza – de patru stele, la „kilometrul zero”, lângă altele, aoleo să nu uităm marele şi modernul stadion al Craiovei, inaugurat nu demult, împlinind o aspiraţie mai veche a oltenilor, s-au adăugat unei moderne infrastructuri, primenită vizibil şi luată în seamă de vizitatori. A apărut pe harta municipiului un nou spital pe Calea Bucureşti şi se pregăteşte construcţia altuia. Să nu uităm miraculoasele vinuri ale podgoriei Domeniile Coroanei de la Segarcea, devenite şi ele un ambasador al Doljului în marile competiţii oenologice. Contăm în balanţa cerealieră a ţării, rămânem renumiţi prin lubeniţele şi pepenii de Dăbuleni. Şi atâtea altele. Văzută din car, deasupra Şimnicului, cu decenii în urmă, Craiova i s-a părut marelui poet Marin Sorescu „cel mai frumos oraş din lume”. Va spune ulterior, într-o împrejurare, că i-a plăcut mai mult decât New York-ul din avion. Cu siguranţă, i-ar place Craiova văzută astăzi, de sus, din înaltul cerului. Şi ceea ce nu putem uita, în ruptul capului, fiindcă alimentează de fapt combustia noastră lăuntrică, rămâne splendidul edificiu imaginar, printr-o demonstraţie savant condusă, de o logică impecabilă, conceput de Bogdan Petriceicu Haşdeu în „Istoria critică a românilor”, conform căreia Oltenia a fost şi rămâne nucleul naţionalităţii române, leagănul poporului român, marcată de fapte înscrise în marea istorie a neamului. Respingând diminutivita cronică, fiindcă atunci când totul e mărunţel sau plăpândel, lucrurile nu sunt deloc în regulă, chiar şi scrâşnind şi suspinând, Doljul nostru, al tuturor, creşte economic, nealintat de şoapte duioase, iubit cu pasiune şi ură, cu resemnare şi speranţă. Universitatea din Craiova a împlinit anul acesta 70 de ani de la înfiinţare, şi vârsta ei însăşi spune multe. Doljul meu fără egal, oamenii lui aparte, intră în 2018, încrezători în viaţă, decişi de noi însemne durabile. La mulţi ani tuturor doljenilor mei iubiţi!