Mâine, 1 octombrie a.c., este programat în toată Catalonia, în desconsiderarea deciziei Curţii Constituţionale de la Madrid, referendumul pentru independenţa unilaterală. Ce s-a întâmplat, în ultimele săptămâni, se ştie deja, şi măsurile guvernului, condus de premierul Mariano Rajoy, de a împiedica desfăşurarea referendumului, sunt de-a dreptul fătă precedent. Dacă un „trio”, altminteri fragil, de trei formaţiuni politice, Partidul democrat catalan (Pdecat), Stânga republicană catalană (Erc), Candidatura de unitate populară (Cup), se declară pentru independenţa regiunii autonome spaniole, catalizate fiind şi de asociaţiile societăţii civile – Omnium şi Adunarea Naţională Catalană (ANC) –, un vector electoral, cu greutate, se dovedeşte clubul de fotbal FC Barcelona, care a emis nu doar un comunicat de presă, dar şi mai multe semnale, pe acestă chestiune delicată. O portavoce, deloc surprinzătoare, se dovedeşte internaţionalul Gerard Pique, acompaniat fiind de Pep Guardiola, actualul coach al lui Manchester City, şi acesta militant pentru „Da” la referendumul de mâine. Şi acum puţină istorie. Fotbalul a fost unul dintre vectorii de păstrare a identităţii catalane în Spania franchistă (1939-1975) şi FC Barcelona a fost definită ca „sublimarea epică a poporului catalan într-o echipă de fotbal”, reprezentând „o armată fără arme, a unei naţiuni fără stat, ca ambasador al unei naţiuni”. Într-o manieră clară şi concisă, FC Barcelona a fost, fără îndoilală, mai mult decât un club, simbolizând aspiraţiile şi frustrările pe care catalanii le au, fiindcă nu se pot articula ca stat. De aceea victorile au mereu percepute ca împliniri politice şi înfrângerile ca frustrări. Paradoxal, FC Barcelona a fost fondată în 1899 de un elveţian – Hans Gamper – care trăia în capitala Cataloniei. Şi de la început, cu câţiva englezi şi câţiva catalani în alcătuire, s-a integrat în viaţa culturală şi politică a Cataloniei, participând la manifestări de susţinere a vieţii culturale, dar şi în actele politice de revendicare a autonomiei. Proclamarea Republicii (la 14 aprilie 1931) a marcat un punct important de inflexiune în politica regiunii. Un an mai târziu, Catalonia obţinea un statut de autonomie. Ca şi restul Spaniei, societatea catalană era divizată între dreapta şi stânga. Convulsiile interne, provocate de confruntarea fraticidă (1936-1939) – războiul civil – vor conduce la înfrângerea Republicii şi exilul unuia din doi spanioli. La clubul de fotbal vor fi înregistrate epurări, desemnat fiind un preşedinte numit de guvernul central al noului regim. Pierzând războiul, de republicani e vorba, consecinţele vor fi resimţite şi de clubul barcelonez, care va trăi momente grele. Dar vechea burghezie, care se plasase de partea franchistă, va face ca Barca să devină noul mijloc de exprimare a sentimetelor revendicative ale catalanilor, interzise de dictatura generalului Franco. Pentru franchişti, un ambasador excepţional se va dovedi Real Madrid – simbolul puterii centrale şi centraliste – cu şiruri de victorii în Cupa campionilor europeni. Scriitorul Manuel Vazquez Montalban scria că „Barca a fost simbolul poziţiei politice a burgheziei naţionale şi a micii burghezii catalane până la războiul civil”. Că FC Barcelona se implică de o manieră vizibilă în viaţa politică a regiunii, poate avea o justificare morală, numai că gesticulaţia politică excesivă a clubului încalcă orice linie roşie a standardelor UEFA. Dar asta este o altă discuţie. Să revenim la referendum. Socialiştii şi popularii din Catalonia, Ciudadanos şi Podemos, se opun referendumului. Ada Colau, primarul Barcelonei, a declarat că referendumul constituie alfa şi omega democraţiei, dar va vota „Nu”. Raportul de forţe nu pare a priori favorabil secesioniştilor. Dar referendumul destabilizează Spania şi ETA, de exemplu, a declarat că naţionaliştii basci ar trebui să urmeze exemplul catalan. Această criză, într-unul din statele descentralizate şi democratice ale Europei, deja agravată, ar putea avea repercursiuni mari, fragilizând construcţia europeană.
