Prin august 2005, cele şase luni de acomodare ale noului preşedinte, Traian Băsescu, trecuseră pe nesimţite şi în acest interval de timp se cam plictisise teribil să-l tot vadă la Palatul Victoria pe scrobitul Călin Popescu Tăriceanu, pe care îl sperase un fel de Emil Boc liberal, supus şi docil, şi nicidecum un independent trufaş. Irevocabila demisie devenise revocabilă, iar despre „anticipate”, acestea nu mai erau o prioritate pe agenda guvernului portocaliu. Frăţia de conjunctură penelisto-democrată devenea tot mai glacială şi fuziunea propovăduită de geneticianul politic miciurinist Valeriu Stoica părea singura soluţie salvatoare. Se vorbea deja, prematur, de epoca post-Tăriceanu, prin altoirea pe gâtul fără cap de dreapta al liberalilor, a capului eminamente de stânga, fără trup politic, al lui Theodor Stolojan. Convalescentul era scos la încălzire, bîzâia pe placul democraţilor ca o muscă ameţită, exprimându-şi regretele provocate de desemnarea prim-ministrului Tăriceanu, care „întina idealurile dreptei”. Lunile treceau şi în primăvara lui 2006, când Dunărea îşi desăvârşea prăpădul prin sudul Doljului, împotmolit în nevoi şi dureri, facţiunea Orban-Antonesciană, aflată în anturajul premierului liberal, nu-i mai slăbea din vorbe şuierânde şi dezvăluiri pe „aliaţii democraţi”. Şi o făceau la meserie, cu talent oratoric, neomiţând să laude „la vrăjeală”, voinţa constantă pentru menţinerea formulei de guvernare. Se invocau patetic interesele ţării, exigenţe europene, nocivitatea cooperării pesedisto-peremiste şi câte şi mai câte alte abureli de budoar politic. Ce s-a întâmplat până la capăt se ştie: guvernul liberal al lui Călin Popescu Tăriceanu şi-a dus mandatul la sfârşit, cu sprijinul necondiţionat al social-democraţilor, conservatorilor şi peremiştilor. Amintirile nu-s atât de vechi şi rămân chiar vesele. Numai că produsul expirat în 2007 reapare din nou în vitrine, sub un alt nume, cu o inimaginabilă ipocrizie. Se poartă cameleonismul obscen şi zgomotos, lipsa de scrupule, dar e prea mult totuşi. Ori, tocmai limbajul dublu, iscusinţa în arta supravieţuirii politice, ar putea împinge coaliţia pedelisto-liberală, construcţie politică reciclată, spre acelaşi deznodământ. După ce nu s-au şters ecourile atâtor şi atâtor sudalme reciproce, dreapta unită nu e deocamdată unită şi toată pălăvrăgeala „etică” cu legitimarea migraţiei de sezon a aleşilor locali e doar ridicolă. Cum că li se iau primarii de către PSD ca să ce? De oferit nu li se poate oferi mai nimic, mai ales că Traian Băsescu a şi recomandat, cu o calculare atentă a cuvintelor, să se ia de la primari şi să se dea… la armată. N-am văzut liberali furioşi când a venit Sorin Frunzăverde cu o grămadă de primari liberali după el, grămadă, la PNL, fiindcă nu erau „traseişti”, ci „vizionari”, cum scrie jurnalistul Costi Rogozanu pe platforma VoxPublica. Despre ce s-a întâmplat în 2006 au tot vorbit alţii, dar de un recurs la ruperea USL, din partea unor aleşi locali, au amintit prea puţini. A-i conferi cuiva un drept la reparaţie, nu înseamnă neapărat că-i faci un bine.
