EDITORIAL / Cântă Tudor Gheorghe – efigia Craiovei!

0
67

Potop de oameni la „Sala Palatului” pe 21 şi 22 decembrie a.c., la concertul „Iarna simfonic aniversar”, un album recent al inegalabilului maestru Tudor Gheorghe, acompaniat de Orchestra şi Corul Naţional Radio, preluat a doua zi de Crăciun de TVR 1. În repertoriu: poeme de iarnă şi tradiţionale colinde înduioşătoare. Mamă, ce ropote de aplauze, ce primire! Oriunde concertează şi chiar concertează – încă are anduranţă – maestrul face audienţă maximă, rupe sala, cum se spune, reuşind ca nimeni altul să răscolească spectatorii, acolo la zona sensibilă a fiecăruia. La un concert „Degeaba”, găsit pe Youtube, glasul său mişcător şi rostirea gravă a aleanurilor simple, nespus de înţelegător, artistul cântător nu îşi poate reprima, şi poate nu era în premieră, umezirea ochilor şi starea lui de emoţie devine molipsitoare. Când Tudor Gheorghe interpretează, tulburat de propria sensibilitate, nemuritoarele romanţe în concertul „Parfumele nebunelor dorinţi”, acompaniat de taraful său de fermecători instrumentişti, realizezi virtuţile muzicii româneşti de odinioară, la care n-a ajuns întâmplător. Şi povestea, cu nespus har, într-o seară, de crepuscul de toamnă, la o şuetă, la Podari, în compania bunului său prieten, primarul Constantin Gheorghiţă, şi cum a ajuns la ea. La muzica lăutărească autentică din interbelic. Să ne înţelegem. Plecase din funcţia de director al Teatrului Naţional din Craiova marele actor Amza Pellea, adică era pe la sfârşitul anului 1974, dacă nu la începutul lui 1975, când s-a văzut invitat la o discuţie degajată de doi „mari” din Capitală, veniţi special, pentru un rendez-vous insolit. Unul dintre ei era Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”, jurnalist, eseist, prozator, poet – ulterior şi memorialist – în fine un politician de calibru, dar asta se ştie de avizaţi. Oricum, Dumitru Popescu a strâmbat din nas la pledoaria apăsată despre Alexandru Macedonski, cu care şi-a început maestrul Tudor Gheorghe discursul, vizând preocupările sale, la acea dată. Dumitru Popescu a venit cu argumente, fiindcă era o minte sagace, de-a dreptul. Îl citise pe Macedonski, şi peste toate, îl înţelesese în profunzime. I-a propus fără vorbe de prisos funcţia de director al Naţionalului craiovean, pe care maestrul Tudor Gheorghe a refuzat-o, precizând că „nu e…”. „Nu-i nimic, te facem”, a venit replica firească. „Nu puteţi fiindcă tata…”. Şi atunci, în faţa situaţiei complexe, de-a dreptul, ivite, cam neaşteptat -, ceea ce l-a uimit şi pe Tudor Gheorghe -, a urmat exact surpriza: „Uite ce se întâmplă, folclorul românesc va fi cât de curând poluat cu inflexiuni de tot felul. Trebuie vegheat la puritatea lui şi nu e treabă uşoară. Te ducem la Bucureşti şi o vreme vei audia toate înregistrările radio cu marii lăutari ai ţări. Ca să înţelegi ce moştenire fabuloasă avem şi ce trebuie apărat”. Şi asta s-a şi întâmplat. În plus, a citit multă poezie bună autohtonă. Când Tudor Gheorghe interpretează „Marine, la nunta ta”, melodie dinamică, săltăreaţă, cu taraful său, mângâind duios instrumentele fermecate, îndeosebi ţambalul, actorul cântător, cu mustaţa lui deasă, mânuind dumnezeieşte cobza, ridicând din sprâncene, transmite de fapt semnul că nu l-a uitat pe „Nea Mărin” din Băileşti. Şi pentru o clipă, bunul Dumnezeu, senin, iubitor şi împăciuitor, ne mângâie pe toţi, iertându-ne păcatele. Tudor Gheorghe, fiinţă sclipitoare, de o francheţe insolită, nu este altceva decât o efigie a Craiovei. De mai multă vreme. Ca şi Marin Sorescu şi atâţia alţii. Să-l ascultăm în zilele ce vin, şi poate ne trezim din mahmureala, de care suntem copleşiţi de mai multă vreme.