„Precum în cer”, o fotografie a răbdării

0
402

Un apus de soare mângâietor, un moment tainic de rugăciune sau chipul unei măicuţe care se odihneşte în liniştea pădurii. Sunt doar câteva dintre instantaneele pe care sensibilul şi talentatul artist fotograf Cristina Nichituş Roncea le-a adus la Craiova. Expoziţia „Precum în cer” este găzduită de Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” şi va rămâne deschisă în toată perioada sărbătorilor de iarnă, artistul îndrăznind să creadă, ce-i drept cu sfiala care îl caracterizează, că imaginile sale pot să aducă un strop de linişte.

Micuţă, delicată, nedezlipită de aparatul de fotografiat pe care-l poartă permanent la şold, Cristina Nichituş Roncea se simte cel mai bine în mijlocul fotografiilor sale. Mari, luminoase şi dominate de chipuri calde, tablourile au, într-adevăr, puterea să te atragă şi să te liniştească. După cum mărturiseşte, nici una dintre imagini nu a fost regizată dinainte, acesta fiind poate unul dintre ingredientele-minune care le face atât de vii. „Nici una dintre fotografiile mele nu sunt regizate. Puteţi vedea acolo… un grup de maici care aşteaptă o fotografie regizată. Bătea foarte tare vântul şi îl aştepta pe părintele stareţ. Pe calendar a apărut fotografia oficială, dar noi am ales fotografia neoficială în care fiecare e în lumea ei, lumea gândurilor ei”. Fotografia surprinde, într-adevăr, un grup de călugăriţe, cu mantiile zburătăcite, care-şi caută un loc pe treptele unei biserici. „Nu îmi plac fotografiile regizate, cred că îţi pierzi starea în care ţi se spune să stai puţin să facem o fotografie. Tocmai momentele dinainte mă interesează pe mine”, completează artistul.

Rezonanţe aproape perfecte

De altfel, întreaga expoziţie, intitulată sugestiv  „Precum în cer”, are în centru lumea călugărilor, instantaneele fiind surprinse îndeosebi în mănăstirile din Moldova. Deşi ai fi tentat să crezi că artistul s-a orientat spre această lume, provocat fiind de potenţialul fotografic pe care-l deţine, în cazul Cristinei Nichituş Roncea lucrurile au stat invers, s-au întâmplat firesc, ca şi cum acest mediu al liniştei ar fi aşteptat-o pe ea. „Pătrunzi cu greu în această lume a mânăstirii. Dar dacă eşti acceptat şi ţi s-a deschis uşa, poţi, la un moment dat, să îndrăzneşti să faci şi o fotografie”, spune, cu o voce caldă, Cristina. Timiditatea sa rezonează cu sfiala pe care o poţi citi în chipurile monahilor. „Nu m-am gândit niciodată că aici e un potenţial fotografic. Într-acolo m-au dus paşii. Mi s-au deschis nişte uşi şi cei care mă ştiu mă ştiu cu aparatul în mână de dimineaţă până seara. E imposibil să nu faci fotografii la un moment dat. Şi sunt momente unice, cum e o măicuţă care se roagă în pădure sau un părinte care taie cu toporul… Dacă se întâmplă lângă tine, cred că eşti dator să le imortalizezi”.

Despre mască şi aşteptare

Cristina Nichituş Roncea e artistul deplin mulţumit numai atunci când arta sa vorbeşte cu sinceritate dincolo de hârtia fotografică. „În fotografie urmăresc să surprind omul cum e cu adevărat, nu cum vrea să pară. În momentul în care reuşeşti să treci peste mască cred că da, e o fotografie bună”. Dintr-un respect deosebit pe care-l poartă publicului său, Cristina Nichituş Roncea vorbeşte, la rândul ei, deschis despre acel „ceva” care face ca fotografiile sale să fie atât de plăcute ochiului. „Cred că toţi avem o mască şi am încercat să trec dincolo. Aşteptând însă foarte mult. Deşi se numesc instantanee, sunt foarte mult aşteptate cadrele. Adică poţi să stai cu aparatul foarte mult aşteptând. De cele mai multe ori vine pur şi simplu momentul şi te surprinde şi pe tine, dar recunosc că sunt un om care stă şi aşteaptă. Am foarte multă răbdare şi sper că se vede asta în fotografiile mele”.