Horia Diaconescu – domnul „Horică”!

0
527

S-a săvârşit din viaţă fostul procuror-şef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova (1992-2001), anterior şef al Parchetelor de pe lângă Tribunalul Dolj şi Judecătoria Craiova. Magistrat cu vocaţie, cultivat, profesionist desăvârşit, apoi cadru universitar, Horia Diaconescu a excelat prin omenia sa molipsitoare, bine cumpănită şi corecta interpretare a legilor în vigoare. Obedienţa i-a fost întotdeauna străină. Când l-am văzut prima dată pledând, la începutul anilor ’80, în cadrul unui proces al unui criminal din Segarcea, care îşi omorâse cu sadism copiii, ce nu se mai cunoscuse în localitate, l-am asemuit, graţie forţei argumentelor logice şi juridice expuse, într-o cadenţă impecabilă, într-o atmosferă apăsătoare, cu procurorul de caz din “Z”, filmul lui Costa Gavras, sub a cărui impresie puternică încă eram, în rolul jucat de Jean Louis Trintignant. A fost omenos din cale afară. În pustiul de cugetare, în care mă îmbrânceşte sfârşitul său, ce coincidenţă, la puţină vreme după cel al ex-senatorului şi judecătorului CCR, Ion Predescu, bun prieten, „muritori neînfricaţi”, este greu de găsit cuvintele prin care să împărtăşeşti altora o durere ce amuţeşte. Durerile mari nu se descriu, ci se trăiesc. Blând şi înţelept, senin şi modest, Horia Diaconescu şi-a închinat toate clipele activităţii sale profesionale „omeniei în actul de justiţie”. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă fiind un epicurian delicat, care pricepea valoarea nuanţelor. Era potolit în gesturi şi vorba lui era domoală, plină totuşi de o sonoritate catifelată. Avea o energie care nu îmbrăca niciodată forme acute, dar pe care o citeai în ochii limpezi, sub o frunte chinuită de gânduri. Povestea cu un debit lent, extrem de plastic, şi avea un dar al observaţiei, adevărat radar psihologic. Mândria lui era modestă şi nu s-au bucurat destul de mulţi oameni de disponibilităţile inteligenţei şi culturii sale. În sentimentele sale regăseai nuanţele sobre, chiar grave, ale adevăratului procuror, cu conştiinţă curată şi şcoală bine făcută. Ferit de noroiul unei lumi care avea să vină, Horia Diaconescu, domnul „Horică”, a fost omul liniştirii ambiţiilor crâncene, pe care le desluşea în anturajul său. Toţi cei care l-au cunoscut sau au lucrat aproape de marele Horia Diaconescu, cu sufletul său neîntinat de ambiţii deşarte, îi vor pronunţa mereu numele cu dragoste, respect, veneraţie. Dormi în pace, bun prieten, suflet cinstit şi cald, în care pâlpăia cea mai frumoasă iubire de ţară!