În sfârşit, un îndemn salutar al preşedintelui!

0
282

În alocuţiunea sa, premergătoare conferinţei de presă de marţi, după-amiază, de la Palatul Cotroceni, preşedintele Klaus Iohannis a spus între altele: „(…)Ne dorim cu toţii să fim alături de familie, de cei dragi sau să celebrăm Învierea Domnului, mergând la Biserică. În noaptea de Înviere, restricţiile de circulaţie vor fi ridicate. Sunt convins că Biserica se va organiza foarte bine, am văzut lucrul acesta şi în duminica aceasta de Florii. Un pasaj, să îi spunem rezonabil, mai cald, încărcat de fireasca simbolistică a momentului –suntem în Săptămâna Patimilor- cu o referire succintă, dar adecvată la Biserică. Nu e mai puţin adevărat că, deşi „pandemia încă nu a dispărut”, situaţia de ansamblu, conform gradului de incidenţă (1,52%, ieri, în Craiova, 1,22% în Dolj) permite să se meargă la biserică, respectându-se, de bună seamă, rigorile sanitare în vigoare. De altfel, în zilele din urmă, premergător marii sărbători a creştinismului, s-a făcut apel, şi mai discret, dar şi declarat, la slujitorii Bisericii să participe prin mesajul lor de înălţare a cugetului şi îmbunătăţire a inimii la convingerea enoriaşilor să se vaccineze, într-un ritm cât mai suţinut, în pofida fundamentalismului antireligios (un amestec pervers între propaganda ateistă şi liberalismul militant, politicaly correct). Întotdeauna, în momente de cumpănă, când lipsa putinţei noastre s-a făcut resimţită, şi datorită lipsei de sevă metafizică, am făcut apel la Biserică. În toate momentele sale grele de cumpănă, românul, dar nu numai, îşi face mai întâi o cruce. De ce? Să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai, ne asigură Nae Ionescu în „Îndreptar ortodox” (Artemis, 2001), ci ca să pună acţiunea lui sub egida lumii celelalte, de la care totul purcede, ca să deschidă înspre realităţile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile şi Stăpâniile, ca să restabilească unitatea originară între Dumnezeu şi creaţiune. Ar trebui să fim mai pioşi în această săptămână, cu simbolistica ei aparte, cum spuneam. Dar de unde. Vocaţia scandalului şi a gâlcevei necurmate nu ne părăseşte. Şi pe la Primăria Capitalei, şi pe la primăria din Iaşi, dar şi Consiliul Judeţean de acolo, avem numai baricadări în nervozităţi aiuritoare. Coaliţia nu e nici pe departe mai prejos. E greu să faci inventarul ingredientelor care strică reţeta normalităţii publice. La vedere sunt mediocriatatea, gaşca, pegra. Cu voluptate comentate. E greu aşadar să mărturisim deci Paştele. Să facem ca oameni simpli şi adevăraţi semnul crucii la fiecare act al vieţii noastre, slăvind şi asfinţind orice gest şi orice început, asigurându-le împlinirea. Neliniştiţi de îndoieli şi nesiguranţă, neîncrezători în tot şi toate, trăim inadecvat poziţionaţi sufleteşte bucuria Învierii, care nu este pentru noi altceva decât o făgăduinţă. A trăi Paştele, asta presupune a te duce la biserică, a te ruga acolo, a te supune tuturor sugestiilor transcedenţei, a te pregăti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului. Ce e Paştele? Prăzmuirea amintirii unui proces între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Ce e Hristos? Un erou al unei convingeri morale. Într-o atmosferă sumbră, cu priviri tăioase şi fălci încleştate, nu putem aşadar reflecta la patimile lui Hristos care au cutremurat dintotdeauna. Nu pentru suferinţa Lui, pentru că aşa era hotărât ca El să fie jertfa. Dar pentru singurătatea Lui. Pentru lipsa noastră la veghea Lui însângerată. „Hristos va fi în agonie până la sfârşitul lumii, în acest timp să nu dormim” (Pascal). Totul e prefigurare şi simbol. Hristos a murit pe cruce cu adevărat şi a înviat a treia zi. Cu adevărat. Deschizând pentru noi porţile Raiului când prin moartea Lui vom învia noi înşine cu adevărat. Nu putem trăi desprinşi de Dumnezeu şi cazna Lui. Să facem semnul crucii care nu înseamnă acceptarea suferinţei, ci dimpotrivă chezăşia mântuirii. Să facem aşadar semnul crucii, mărturisirea Paştelui.