Virajul doctrinar sau ipocrizia în exces

0
63

S-a discutat, mai ales în timpul ultimei campanii prezidenţiale, despre stânga şi dreapta, despre comunism şi anticomunism, despre pericolul „roşu” şi pericolul „galben” cu o dezinvoltură ce-a împins gratuitatea subiectului dincolo de penibil. Sigur, putem împărtăşi opinia celor care, din SUA până la Londra şi chiar mai la răsărit de Moscova, au subscris la „decretul” decesului doctrinelor. Ba chiar al ideologiilor, aşa cum s-au configurat şi s-au acutizat acestea îndeosebi după Marx şi, în particular, potrivit unor prea înguste, „literale”, înţelegeri ale teoriei sale.

O privire mai aplicată – şi mai atentă – în tabăra stângii europene din istoria ei mai veche ori mai recentă devoalează, cred, mult mai convingător natura unei mistificări difuze în dezbaterea publică de la noi. Mai ales de la noi.

În Franţa, în Italia, în Spania, în Portugalia şi poate că şi în alte părţi ale Occidentului capitalist (însă nu şi… anticomunist de anvergura instituţională, aşa cum în mod grăbit ne place acum să credem), au avut loc, mai ales în perioada cea mai aspră a blamatei lupte de clasă, evenimente cu protagonişti al căror prestigiu şi a cărei reputaţie intelectuale n-au fost niciodată puse la îndoială.

Mă voi opri asupra unei cazuistici italiene, mai semnificative, în datele sale particulare, decât altele. Rândul comuniştilor lui Palmiro Togliatti, legat până la complicităţi nefaste cu Moscova, s-au îngroşat, imediat după deceniul fascist, cu o motivaţie în plus venită dinspre Rezistenţa a cărei amintire este şi acum sacră, cu cei mai mulţi dintre intelectualii de marcă de atunci. Câteva nume sunt, chiar şi pentru publicul nespecializat, mai mult decât elocvente: mari scriitori precum Pier Paolo Pasolini, Italo Calvino, Elio Vittorini, Cesare Pavese, Alberto Moravia, Edoardo Sanguineti, filosofi de notorietatea lui Gianni Vattimo ori a lui Antonio Negri, ori oameni de teatru precum Nobelul Dario Fo.

După înăbuşirea revoluţiei ungare de către trupele Moscovei, din 1956, a intervenit prima mare ruptură între intelectualii de calibrul celor mai sus menţionaţi şi autoritatea partidului, debitoare liniei impuse de sovietici. Cei mai mulţi şi-au depus carnetele roşii, alţii au fost excluşi. Însă ceea ce mi s-a părut totdeauna un paradox e faptul că disocierile lor s-au fundamentat pe un set de criterii constitutive ale înseşi bazei – e adevărat, lozincarde, aşadar ipocrite – liniei „oficiale” dictate de la Moscova: justiţie socială, neamestecul în treburile interne ale altui stat, autonomia actului de creaţie, libertatea de expresie, locul central al individului în societate în ciuda viziunii „colectiviste” îndrituite acesteia etc.

Paradoxul abia acum intervine, în contrast cu ceea ce se întâmpla în ţările „comunismului real”, fiindcă majoritatea dizidenţilor din stânga occidentală, dacă nu toţi, departe de aş fi abandonat poziţiile, în spiritul criteriilor de mai sus, au continuat să şi le apere şi, încă şi mai semnificativ, să le condamne absenţa ori ipocrizia lozincardă în contul celor de care se disociaseră public. Aşadar, dizidenţa lor nu i-a plasat la… dreapta, nu i-a transformat în anticomunişti, ci doar în critici dinspre stânga comunismului autodesemnat ca „real”. Printre alţii, Pasolini, cu spiritul său vizionar, a profetizat ceea ce a numit tentaţia şi tendinţa îmburghezirii pretinşilor „marxişti”, fapt care, în opinia mea, e cât se poate de verificabil în realităţile de azi, de la noi şi de aiurea. Ce altceva este baronizarea dâmboviţeană dacă nu constituirea unei burghezii roşii care, de altminteri, e o realitate de o evidenţă… penală.

În alt context, al fostelor state din Estul comunist, s-a petrecut un fenomen aproape invers. Căci cine s-a trezit la un moment dat în dezacord cu „linia” oficială avea să se alinieze – ori să fie aliniat – mai totdeauna… la dreapta. Cine nu-şi aminteşte butadă a candidatului Traian Băsescu faţă în faţă cu adversarul său Adrian Năstase, în decembrie 2004 întrebându-se cum de e posibil ca, după cincizeci de ani de comunism, românii să fie obligaţi să aleagă un preşedinte dintre doi foşti… comunişti?

Desigur, devine obligatorie distincţia între autenticii anticomunişti, refractari prin credinţă, educaţie, destin individual şi istoric (cazurile deţinuţi politici) şi oportuniştii postdecembrişti în ale căror biografii mustesc, la vedere ori mai ascunse, nu convingeri de stânga, ci schimbări de opţiuni potrivit cu calendarul anotimpurilor, ca să nu spun cu cel al unor interese de o meschinărie scandaloasă.

Cine doreşte să se convingă de acest crud adevăr, n-are decât să deretice prin spectrul partinic românesc din ultimii doi-trei ani şi să se întrebe cum de poţi, din iarnă până în primăvară, să străbaţi, prin opţiune pretins „doctrinară”, întregul traseu de la stânga la dreapta, ba chiar şi înapoi?

Întrebări care multora le par prea simpliste, banale chiar, dar în intimitatea cărora stăruie, mi se pare, punctul viral al unei maladii ce defineşte politica autohtonă şi a cărei rezoluţie nu se întrevede în absenţa unei dezbateri active. Şi acute.