Cine decide şi în numele cui?

0
61

mondo-headerS-a intrat, cum se spune în jargonul politicianist de-acum parafat şi adoptat de întreaga gamă mediatică, pe ultima sută de metri în actuala campanie electorală. Una poate cea mai fadă din toate câte s-au derulat de-a lungul unui arc de timp, cel de după 1989, care, din multe alte puncte de vedere, ne pare un… veac. Altcândva, disputa era colorată, cu personaje pitoreşti, nelipsite de oarece carismă, fie şi în variantele cele mai neplăcute; acum, totul e de un cenuşiu stingheritor, cu patimi disimulate sub „poalele” tot mai şifonate ale unor „feţe” juridice, spre a nu repeta şi noi eroarea unei judecăţi la grămadă.

De fapt, dacă ne mai permitem luxul, altminteri costisitor, de a urmări în mass-media – la tv fireşte, care au luat locul pieţelor cu mitingurile de odinioară – disputele fals grefate pe nişte pretinse raţiuni proiectiv-programatice, unica impresie rămâne aceea a unei confruntări ca în luptele de cocoşi din vreo ţară sud-americană. Însă nu virilitatea animalului primează cât impozanţa… proprietarului. Care nu e neapărat parte a jocului, ci ascuns fie după un pretins program de 100 de zile (personal îmi sună mai degrabă ca în nomenclatura războaielor din prin vechi secole ale Istoriei, ori, mai grav, cum se întâmplă cu chiriaşul de le Cotroceni, jucând cu cărţile pe sub masă.

Ciudat ori nu, toate formaţiunile aliniate la start, se laudă cu „înnoirea” listelor, deseori în procente ameţitoare. Şi, pe deasupra, o fac în numele trâmbiţatei schimbări a clasei politice solicitate de toată lumea şi preluată, ca de un dirijor la rândul său cât se poate de novice, de preşedintele Klaus Johannis deja mântuit de ideea de a mai fi al tuturor românilor.

Căci ultima alegaţie, taxată extrem de pertinent de presă, dar nu şi de figuri palide de tribunişti pe post de emisari de ocazie, e cea cu formalităţile pentru manifestările consacrate Zilei Naţionale. A României, deci a românilor în totalitatea lor, fiindcă chiar şi celor aflaţi în închisoare nu li se poate lua dreptul la un astfel de moment. Şi de sentiment.

Şi fiindcă de sentiment este vorba, e greu de intuit cine şi ce au stat la baza năstruşnicei idei a Preşedinţiei de a selecta, ca la o echipă sportivă comunală, pe cine dintre notabilităţi să inviţi şi pe cine să laşi afară. Argumentul „juridic” e de un absurd nebun: întâi fiindcă, învinuit şi, deci încă departe de a o decizie finală de culpă taxată de o instanţă, cineva este în funcţie, ai grav e cel care trebuie, constituţional vorbind, să-i ţină  locul lui Johannis în situaţie de criză. Şi nu numai.

Nu cunosc un precedent de o asemenea anvergură decât în tristele dictaturi de mai demult ori mai recente. Fiindcă dacă părea „firesc” ca să nu-l vezi, prin anii 50, pe Dej et comp. alături de un Coposu (oricum Iulie Maniu îşi dăduse obştescul sfârşit, ori pe Pinochet alături de vreun fost susţinător al lui Allende, astăzi, într-o ţară democratică şi pe deasupra europeană u astfel de gest depăşeşte absurdul. Şi, pe mine, personal, mă revoltă. Fiindcă o astfel de decizie e limpede că e luată în cercul restrâns al unei Puteri care pare a-şi pierde busola.