Scriitorul I.D. Sîrbu, evocat la Craiova la 100 de ani de la naştere

Centenar „I.D. Sîrbu”, la Craiova, în prezenţa filosofului Mihai Şora şi a mai multor oameni de cultură din ţară şi în absenţa soţiei scriitorului, Elisabeta Sîrbu, care a anunţat că apreciază iniţiativa organizării evenimentului, însă vârsta şi temperaturile caniculare ale zilei o împiedică să participe la el. De fapt, o mână de oameni s-a reunit, ieri, pentru a-l evoca pe cel considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români din secolul al XX-lea, într-un efort comun al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” – unde I.D. Sîrbu a fost secretar literar din vara anului 1964 până la pensionare, în 1973, şi unde i s-au jucat 14 spectacole –, al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” şi Consiliului Judeţean Dolj. Centenarul „I.D. Sîrbu” a scos din arhive vocea scriitorului păstrată în înregistrări audio, dând citire unei „scrisori-testament”, vechi afişe şi fotografii de spectacol reunite într-o expoziţie documentară, cărora le-au fost alăturate evocări ale celor care i-au citit opera şi mărturii emoţionante ale celor care l-au cunoscut. Programul evenimentului continuă astăzi, între orele 10.00-13.00, la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, cu Colocviul Naţional „Locul şi importanţa operei lui Ion D. Sîrbu în literatura română postbelică (1945-1989)”, la care participă scriitori, critici literari, oameni de cultură şi de teatru din întreaga ţară.

Destinul lui Ion D. Sîrbu – născut la Petrila, la 28 iunie 1919, stins din viaţă la 17 septembrie 1989, la Craiova – a gravitat semnificativ în jurul Teatrului Naţional din Craiova (TNC). Eliberat de la Gherla, după ce mai ispăşise o pedeapsă la Jilava pentru delictul de „uneltire contra ordinei sociale”, a fost angajat ca secretar literar din vara anului 1964. Aici i s-au jucat 14 spectacole, după piese de teatru scrise în această perioadă, a coordonat peste 30 de „conferinţe experimentale”, iar în anul 1973 s-a pensionat pe caz de boală. „Am fost un foarte serios secretar literar, m-am dăruit acestei meserii, am făcut ordine, am adunat arhivă, am pus bazele unui muzeu al acestui teatru, (nn), realizat împreună cu referentul literar Constantin Gheorghiu. Am îngropat zece ani de matură viaţă între aceste nobile ziduri”, avea să declare Ion D. Sîrbu în postfaţa la volumul „Arca Bunei Speranţe”, apărut la Editura „Eminescu”, în 1982.

„Este o datorie de onoare a Teatrului Naţional din Craiova să debuteze în onorarea şi omagierea marelui scriitor chiar aici, unde Ion D. Sîrbu a muncit 9 ani de zile. S-a pensionat, după cum ştiţi, în 1973, chiar în anul în care clădirea instituţiei urma să fie inaugurată, pentru că voia să scrie, acesta este motivul real”, a declarat, ieri, Nicolae Coande – şef Serviciu Dramaturgie în cadrul instituţiei.

Moderat, în deschiderea din foaierul TNC, de Ioan Lascu, preşedintele filialei craiovene a Uniunii Scriitorilor din România (USR), care l-a apreciat ca fiind „un eveniment memorabil”, Centenarul „Ion D. Sîrbu” a adus la Craiova mai mulţi scriitori, critici literari, oameni de cultură din întreaga ţară: Antonio Patraş (Iaşi), Vasile Spiridon (Bacău), Ovidiu Pecican (Arad), Laszlo Alexandru (Cluj-Napoca), Adrian Dinu Rachieru (Timişoara), Mihai Barbu (Petroşani), Nicolae Oprea (Piteşti), Ion Dur (Sibiu), Luigi Bambulea (Bucureşti), Sorin Lavric şi Răzvan Voncu – director de programe interne, respectiv externe, în cadrul USR şi alţii.

Invitaţi speciali au fost filosoful Mihai Şora, alături de soţia domniei sale, Luiza Şora – poetă, eseistă şi traducătoare, care au prezentat, cu acest prilej, la Craiova, documentarul „Sub zidurile Troiei roşii – despre condiţia intelectualului în totalitarism”, un omagiu adus lui Ion D. Sîrbu. Doar 15 minute, din cele aproape două ore, cât durează acest „eseu cinematografic”, după cum l-a numit Luiza Şora, au putut fi vizionate de public. „Am făcut această selecţie concentrându-ne mai mult pe ideea de autenticitate. Îl filmez pe Mihai Şora de mai bine de un deceniu. Din punctul meu de vedere, aceste filme sunt un fel de extensie a operei – ele fac parte organică din opera lui scrisă. Şi de aceea le păstrez cu tempo-ul lor, cu frazarea lor, cu această plonjare în adâncul reflecţiei, în care Mihai Şora îşi alege cu mare atenţie, cu mare acurateţe şi acribie cuvintele. Sunt tăcerile lui care devin semnificative în context. Eu ţin la ele, pentru că ele umplu, de fapt, de sens întreaga relaţie care s-a instalat, de-a lungul anilor, între Mihai Şora şi Gary Sîrbu”, a declarat Luiza Şora.

Şi tot în memoria scriitorului, Naţionalul craiovean a prezentat, aseară, spectacolul „Adio, Europa!”, dramatizare de Nicolae Coande după romanul cu acelaşi nume, în regia şi adaptarea scenică ale lui Bogdan-Cristian Drăgan, cu actorii Angel Rababoc, Anca Dinu, Constantin Cicort, Nicolae Vicol, Gabriela Baciu şi Petronela Zurba. Referindu-se la „Adio, Europa!” şi, în general, la scrierile lui I.D. Sîrbu, Nicolae Coande a apreciat că este „o operă mirabilă, care suscită şi astăzi nenumărate polemici”, „o uimire amestecată cu admiraţie”.

Ion D. Sîrbu, „Eu de cine era să mă sprijin?” – cuvântul autorului în caietul program al spectacolului „Arca Bunei Speranţe”, cu premiera la 17 septembrie 1989: „M-am gândit că unele cetăţi sau urbe s-au clădit plecându-se de la o mică industrie, atelier, fabrică. Craiova noastră – după a mea părere –, a fost ridicată ca aşezare, oraş, municipiu, lărgindu-se şi înălţându-se, având ca nucleu-princeps Teatrul său Naţional. Eu când am venit în Craiova, în 1964, de cine era să mă sprijin? Sunt un profesionist al dialogului (cred în virtuţile dialectice ale dialogului mai mult decât în legile primare ale judecăţii logice), am servit, toată viaţa, ca soldat simplu în armata Măriei Sale Limba Română: de cine era să mă sprijin, ca artă, valoare, chemare dacă nu de această bătrână instituţie de cultură a Cuvântului, care a fost, care este şi care rămâne în vecii-vecilor, Teatrul?! Am învăţat meserie pe scena teatrului, am învăţat artă la spectacolele teatrului, voi învăţa un pic de veşnicie tot de la acest bătrân teatru naţional, care s-ar putea să-şi aducă aminte de numele meu şi după ce eu nu voi mai fi. Îngenunchez, ca după o bătălie, în faţa cortinei sale veşnice şi mă rog zeiţei Thalia să nu mă uite şi să nu mă urgisească…».

Foaierul Teatrului Naţional din Craiova găzduieşte, zilele acestea, expoziţia documentară „Ion D. Sîrbu, secretar literar, conferenţiar şi dramaturg”, ce reflectă o parte a activităţii pe care scriitorul a desfăşurat-o în cadrul acestei instituţii. Din arhive au fost scoase o mulţime de afişe ale spectacolelor după piesele sale, care s-au jucat, de-a lungul timpului, pe aceasta scenă. Aşa sunt „Arca Bunei Speranţe” (regia Călin Florian, 1972), „Pragul albastru” (regia Cristian Hadjiculea, 1991), „Iarna lupului cenuşiu” (regia Mihai Manolescu, stagiunea 1985-1986), „Amurgul acela violet” (regia Valentina Balogh, stagiunea 1974-1975), „Simion cel drept” (regia Georgeta Tomescu, stagiunea 1980-1981), „A doua faţă a medaliei” (regia Valeriu Moisescu, cu premiera la 18 ianuarie 1993), „Frunze care ard” (regia Valentina Balogh, 1968). Expoziţia mai cuprinde numeroase fotografii din spectacole, caiete-program, precum şi cărţi şi câteva exemplare din Caietele Colocviului Naţional „Ion D. Sîrbu”, organizat la Craiova.