De ce minte Constantin Enceanu?

2
50

Domnul Constantin Enceanu este un interpret de muzică populară din părţile locului, îndrăgit de unii, rejectata şi indiferent pentru alţii. A fost schimbat zilele trecute din postul de director al Ansamblului Folcloric „Maria Tănase” din Craiova, pentru „calitatea managementului”, cum s-au justificat cei care au făcut evaluarea. Decizia poate fi discutabilă, cum este şi caracterul interpretului de muzică populară, care ne provoacă la precizările ce urmează. Invitat la postul de radio Horion şi intrând în dialog cu ascultătorii, Constantin Enceanu a făcut referiri asupra originalităţii textelor interpretate, printre altele precizând că „le scrie noaptea cu soţia”. Atunci are inspiraţie. Deplină. Dincolo de izul neserios, de-a dreptul lăutăresc, al răspunsului, Constantin Enceanu cochetează voit nu cu amnezia, ci cu incorectitudinea deplină. Peste liziera legii. Întâmplător, a intrat în posesia unor texte literare, a căror autenticitate este înregistrată la Biroul notarului public Cernobai Claudiu Emil, din Craiova, aparţinând unei colege de-a noastre de la cotidianul „Cuvântul Libertăţii”. Şi le-a însuşit, după care le-a declarat banale, înapoindu-i-le autoarei. Acum le interpretează şi fac parte din repertoriul său. Contactat telefonic de soţul autoarei versurilor, Constantin Enceanu a livrat un răspuns de-a dreptul năucitor. Că le-a furat sau însuşit de la lăutarii din Chişinău. Între a le „produce noaptea cu soţia”, cum se destăinuia, deşi e un lamentabil gestionar al vorbelor, şi a le fura de la lăutarii din Chişinău, e totuşi o distanţă. Cum este şi cea faţă de adevăr. Cum toate textele, repetăm, sunt autentificate la un birou notarial, Constantin Enceanu se expune la un litigiu de însuşire necuvenită a proprietăţii intelectuale. Nu vom enumera toate titlurile însuşite, unele chiar agreabile, precum „Vântule odihnă n-ai” şi aşa mai departe, dar vom preciza că pe unul dintre manuscrise se află, alăturat, chiar o încercare olograf de versificare, prin colaj, din texte adiacente. De ce are nevoie Constantin Enceanu de această boţire a imaginii publice, printr-un inabil gest de incorectitudine profesională, este de neînţeles. O putem da lăutăreşte, dar n-o facem, fiindcă în lumea lui există şi cinste şi onoare. Dar şi incorectitudine de toate felurile. Nimeni nu-l bănuieşte, oricum, „realizat fiind”, cum mărturiseşte într-un interviu searbăd, că poate versifica lejer, fără inspiraţie, pe o linie melodică prestabilită. Nici chiar el nu-şi revendică un asemenea talent de textier. Şi dacă doreşte să-i fie recunoscute calităţile vocale, să rămână în topul soliştilor de muzică populară, unde consideră că se află, atunci are obligaţia mai întâi legală şi apoi morală să recunoasscă şi adevărul în legătură cu autenticitatea textelor însuşite. Altminteri, totul sună anapoda, nu doar dizgraţios, ci exact cum ar fi acompaniat de un zgomot de tigăi lovite cu ciocanul. Pentru orice eventualitate, păstrăm întregul dosar al textelor de care pomeneam mai sus.

2 COMENTARII

  1. Foarte originale ambele personaje ce-si disputa autenticitatea versurilor…

    “Cine-a zice că mi-e bine
    Mute-şi casa lângă mine
    Şi roage pe Dumnezeu
    Să-i deie binele meu
    Şi căsuţa cucului
    Şi hodina vântului,
    Că nici cucul n-are casă
    Şi nici vântu’, ţară-aleasă!”

  2. domnule Cantar, ati amintit in articol ca doamna cu pricina va este colega…. nu vi se pare ca sunteti cam subiectiv??? lasati vrajelile fratilor, sunteti buni doar la a arunca cu mocirla in oameni!!!

Comments are closed.