Între agonie şi extaz

0
70

Mondo texteÎn ce lume trăim, iată o întrebare care mă obsedează de câţiva ani buni. Şi se pare că întrebarea aceasta şi cu tot ceea ce presupune nu e numai a mea. Globalizarea – cu toate consecinţele ei încă nu toate demontate – ne-a făcut părtaşi la spectacolul unei „lumi în direct”, care ne transformă în spectatori pe viu a tot ceea ce se întâmplă de la un ceas la altul. Era unul din visele Iluminismului cu rădăcinile în cartezianism şi, ca urmare, în cele două secole de optimism netemperat ce-a animat cultura occidentală, transformat într-un fel de „religie” în care, în ciuda unor avertismente severe (de la Nietzsche la Cioran al nostru), aveam să ne cuibărim toate speranţele unei alte, mai bune, lumi despre care ştiam că, în fond, ea nu era neapărat posibilă.

Şi şocurile n-au întârziat, de la cele două conflagraţii cu zeci de milioane de victime, la mitul Europei Unite din care ne – ori doar avem impresia – hrănim. Cu doar câteva zile în urmă, votul referendumului britanic ne-a ţinut cu sufletul la gură, cum se zice, cu sincope de… cardiaci, o zi, o seară, o noapte şi, cât se pare, e departe de a se fi încheiat în consecinţele sale multiple pe care fiecare le interpretează cum vrea. Dar nu neapărat cum îi convine.

Pentru mine, şocul, ori sincopa cardiacă, nu ştiu cum e mai bine s-o numim, a sosit mult mai târziu decât era de aşteptat. Şi nu are o intrinsecă legătură cu rezultatul votului. Ne scapă, în astfel de momente delicate istoric, acele detalii în care, potrivit unei vechi înţelepciuni, se ascunde dracul însuşi. Astfel mi se pare că ar trebui interpretate reacţiile unor alegători britanici surprinşi a doua zi de natura propriului vot, nici nu mai are importanţă dacă era pro ori contra, de vreme ce, în febra unei campanii cu multe accese şi excese, s-au trezit într-o realitate pe care, pretind acum, n-au putut-o anticipa.

Aşa i s-a întâmplat unui jurnalist italian care a avut curiozitatea să ia pulsul rezultatul referendumului în localitatea Sunderland, cu una dintre cele mai dense şi legendare  tradiţii muncitoreşti din Marea Britanie. Şi nu numai. Fiindcă, beneficiind de cea mai întinsă plajă a Ţării, aici, până să se mute în Paradis, clasa muncitoare engleză trăia fericită nu doar din munca, altminteri strict englezească, în marile uzine de maşini, ci şi din ospitalitatea nelipsită de un sentiment de tandreţe pe care o manifestau.

De unde însă şocul? O spune tinerii, ei mai ales, fiindcă au votat masiv pentru a rămâne în Europa, dar cărora nu le vine să creadă, la aflarea rezultatului, că, tocmai aici, decizia a fost atât de neaşteptată: mai bine de 61 la sută votanţi pentru Leave, pentru abandonul UE. Şi nu lipsesc, printre intervievaţi, nici cei care aproape că nu mai ştiu cum, de ce şi în ce fel au votat aşa cum au votat. Şi, oricât de paradoxal pare, se interoghează reciproc sub semnul unui „Cum a fost cu putinţă”. Ori, încă şi mai şocant,  al lui „Ce dracu’ am făcut?”.

O interogaţie ale cărei răspunsuri – dacă şi cine le va oferi – nu se rezumă, din nefericire, doar la Marea Britanie, cu cele câteva necunoscute ale sale, printre care riscurile unor alte rezultate, tot de referendum, care i-ar putea lăsa pe englezi fără scoţieni ori irlandezi.

Noroc – vorba vine – cu un „guru” ca Trump, aflat în Scoţia spre a-şi cinsti rădăcinile materne şi profetizând, într-o logică alambicată, că UE nici n-ar mai exista, urmând, magister dixit, Franţa, Spania şi Italia, la rând. Cu ce argumente? Aceleaşi ale falşilor profeţi, de toate culorile şi animaţi de ambiţii de un populism gregar, care, de pe întinsul bătrânului continent s-au grăbit să salute votul britanic şi să-şi anticipeze, la fel de gălăgios, viitoarele victorii la propriile iniţiative de aceeaşi natură.

Între timp, la Paris, la Roma, la Berlin, luminile cancelare par stinse, dar în surdină se aud voci de un optimism nu mai puţin îngreţoşat decât cel al învingătorilor britanici. Care, iată, chiar în locurile cele mai puţin scontate unei astfel de decizii catadicsite de referendum se întreabă, zăpăciţi: Ce dracu’ am făcut? De ce ne-am mira că tocmai în ţara în care s-au conceput, cu siguranţă, cele mai multe capodopere ale artei şi culturii universale, distanţa de la agonie la extaz îşi are, cum se vede, şi o ordine inversată!