A fost o vreme, care s-a dus, când prin părţile locului întrebarea ce mistuia inima tuturor, deloc străini de viaţa acestor pământuri, pe vremea asta, numită „a secerişului”, nu ocolea starea grâului. Era clipa unei solidarităţi, sincere şi totale cu cei care ne asigură pâinea de zi cu zi. În acest crepuscul de iunie, căruia i s-ar cuveni numele de cuptor, în calea combinelor performante, de mare productivitate, stau lanuri de grâu cât vezi cu ochii, ce etalează forţă şi frumuseţe, „eliberate” ne asigură cei de la Direcţia pentru Agricultură Dolj, pe circa 60.000 de hectare, ceea ce înseamnă aproximativ 28% din suprafaţa cultivată. S-au întors bine lucrurile pe parcursul vegetaţiei, încât nici în cele mai optimiste evaluări nu s-ar fi putut întoarce mai bine. Se vorbeşte de producţii mulţumitoare şi mai presus de asta, de excelentă calitate. Doljul rămâne din acest punct de vedere un consacrat bazin cerealier, cum este de altfel şi unul legumicol. Sunt repere economice eludate sistematic, trecute cu vederea, ca semn al unei desconsiderări a unei vocaţii cu tradiţie, aceea de a produce pâine, din cel mai bun grâu al pământului şi sufletul doljenilor. O pâine a cărei mireasmă potoleşte, de multă vreme, foamea de omenie. Sunt în această ţară, cum am mai spus, multe locuri pline de har, în care mintea şi sufletul se leapădă de orice deşertăciune, dar mai presus de oricare dintre ele, lanurile de grâu în aceste ceasuri sunt adevărate ulcioare cu apă vie, unul dintre cele mai sfinte chipuri ale firii. Nu trebuie să fii neapărat sensibil, până în măduva oaselor, ca să contempli truda, fiindcă despre asta este vorba, în aceste zile toride, a celor care, în cabinele combinelor, e drept acum dotate cu aer condiţionat şi alte accesorii, simt în ei o datrorie, în cea mai importantă lucrare agricolă a anului. Şi se lucrează „zi lumină”, aşa se spune, cu un alt conţinut al vieţii celor implicaţi, semn că omul încă mai umanizează eternitatea şi intră în durata ei. Grâul e al soarelui cu tot ce poate însemna acest cuvânt şi în lumina zilei străluceşte precum aurul. Iunie este indiscutabil luna grâului. Acolo unde încă nu s-a strâns, de la o zare la alta e galben, un galben cald, solar. Până nu e în silozuri încă e multă nelinişte. După care, ce paradox, neliniştea continuă, cu valorificarea lui, atât de împotmolită în vremea din urmă. Când marii fermieri s-au văzut puşi la grea cumpănă prin ceea ce bine ştim. Au protestat cu tractoarele scoase pe marile artere de circulaţie, au bătut cu piciorul în pământ şi au strigat: ajunge! În zadar. Aici în câmpia Doljului aurul e strâns, în fiecare an, iar zăcământul fabulos se arată a fi inepuizabil.
