Vestea a picat ca un trăznet, ieri-dimineață, și suna ca orice veste descumpănitoare, care te lasă mut: s-a prăpădit, după o suferință îndelungată, Nicolae Tilihoi, odinioară fundașul de fier al Craiovei Maxima. Avea 61 de ani și slujise fotbalul din Bănie, mai bine de un deceniu, în cea mai fastă perioadă a sa. Alături de Costică Ștefănescu, o, tempora, alcătuise unul dintre redutabilele cupluri de fundași centrali, remarcabil în campionatul intern, competitiv în partidele internaționale. Orice rememorare a unei impecabile cariere sportive devine anevoioasă, dacă nu imposibilă, fiindcă e greu de crezut că „Nae” Tilihoi nu mai este în viață. Nimic pe lumea asta nu putea să-l îndoaie. A făcut-o, însă, o boală incurabilă. Campion al țării (1980 și 1981), câștigător al Cupei României (1977, 1978, 1981 și 1983), zece apariții în echipa națională, a strunit toți marii atacanți ai Europei fotbalistice de mai ieri. Fie că s-au numit Hoeness şi Rummenigge, Gratiani și Bertoni, Tigana și Lacombe, Nilsson și Allofs, Nene și Filipovici, Kusulakis și Anastapoulos, Blohin, Belanov și Zavarov. În campionatul intern, s-a luptat, ca un leu, cu Dudu Georgescu, Radu II, Victor Pițurcă, Dumitrache și atâția alții. Fusese, cum spuneam, o stâncă din granitul cel mai veritabil. Îl adusese, de la Brăila, în vara lui 1976, Cornel Stroe, după ce culesese, prin tot felul de surse, informații despre el. Dar mai avea și „ochi” Cornel Stroe. Îl considera „lipovean”, uimindu-se de vigoarea și determinarea lui, calităţi native ale celor născuţi pe malul bătrânului fluviu. Venea din orașul dunărean a lui Panait Istrati și Fănuș Neagu, dar și al altor celebrități, într-un municipiu universitar, cu o echipă studențească fără egal de frumoasă, care l-a adoptat pentru firea lui optimistă și neînfricarea molipsitoare. A iubit fotbalul și lumea lui de odinioară. Și ce păcat, răsplata a fost doar morală. Uneori, i-a ajuns. Dar nu a spus tot. Avea umor și dârzenie. O dârzenie neobișnuită. Și și-a păstrat buna dispoziție multă vreme, după ce și-a pus ghetele în cui, resimțind cu tristețe nemărturisită, că gloria este trecătoare. Și că nu a avut norocul altora, din zilele noastre. Dacă nu ar fi căzut ultima zăpadă, cam belalie în felul ei, magnoliile îmbobocite i-ar fi agrementat ultimul drum. Și ar fi meritat. Cu atâtea și atâtea regrete în suflet, o facem toți cei care l-am cunoscut. Dumnezeu să-l aibă în grijă, acolo Sus, unde se înalță sufletele curate.
