Un Euro peste aşteptări, până acum

0
145

Ajuns în faza optimilor, acest European poate fi catalogat drept unul care a depăşit aşteptările. Programat după două sezoane speciale, aglomerate, presărate cu diverse probleme, restricţii, lipsuri, cu meciuri desfăşurate în condiţii neobişnuite, turneul final a fost unul neaşteptat de atractiv. Deşi începuse dramatic, cu acel moment zguduitor al prăbuşirii lui Eriksen. Dacă s-ar fi consumat tragedia, fără îndoială că această ediţie ar fi fost compromisă, nimeni nu s-ar mai fi putut gândi la spectacol, la miză, la victorii sau la trofeu, putea la fel de bine să fie stopată competiţia din ziua a doua. În cele din urmă, deşi  încă nu am ajuns la final, se poate spune că am avut happy-end: Eriksen este OK, Danemarca lui a ajuns în optimi, mai mult decât meritat, deşi in extremis, dar etalând un fotbal generos, entuzisat şi tocmai înlocuitorul lui Eriksen, Damsgaard, a făcut un turneu final excelent. Iar fanii danezi, alături de unguri, ne-au oferit şi bucuria de a vedea din nou, după un an şi jumătate, stadioane pline. De altfel, Ungaria, paradoxal, deşi a fost eliminată, a lăsat cea mai bună impresie din „grupa de foc”, din care merg totuşi mai departe cele favorite: Franţa, Portugalia şi Germania. Ultimele două au produs şi cel mai spectaculos meci de până acum, încheiat 4-2 pentru nemţi. De altfel, media de goluri este una foarte bună, în condiţiile în care am putut vedea mai multe echipe pozitive ca de obicei, dispuse să joace, să rişte.

În grupa A am avut parte de o „bella Squadra Azzurra”, cu care nu eram obişnuiţi. Ofensivă, energică, entuziastă, unită, dar în acelaşi timp impecabil organizată, deşi, faţă de celelalte ediţii, nu regăsim superstaruri în lotul Italiei. Dincolo de meritul jucătorilor şi al lui Mancini, naţionala pare să fie reflecţia noii abordări din Serie A, un campionat care în ultimii ani s-a transformat într-o competiţie captivantă, în care abundă golurile, iar catenaccio pare numai o amintire. În aceeaşi grupă, Ţara Galilor şi Elveţia au cules şi ele roadele jocului pozitiv, pe când Turcia nu este o dezamăgire decât pentru cei care o văzuseră drept surpriză, „otomanii” neavând însă un lot solid, iar Calhanoglu a fost preocupat mai mult de parafarea trecerii de la Milan la Inter, decât să presteze la Euro.

Anglia n-a atras atenţia, chiar dacă a câştigat grupa fără gol primit, iar Southgate nu pare să fi asamblat formula câştigătoare în premieră a unui Euro, în ciuda starurilor de care beneficiază, în special în ofensivă. Croaţia, deşi are şi ea valori incontestabile, dar confirmă că este o naţională oarecum plafonată, care a atins apogeul la Mondialul de acum trei ani, când a fost finalistă. Scoţia a etalat, ca de obicei, o energie teribilă, o implicare totală, însă cei doi jucători cu potenţial de care beneficiază, Robertson şi Tierney, sunt „doar” fundaşi. Cehii se bazează pe forţă, pe o risipă de efort incredibilă, fiind practic o replică a Slaviei Praga din ultimii ani, dar cu bonusul Schick, autorul a trei goluri, unul dintre ele fabulos, atacant capabil să facă diferenţa.

Spania nu se dezice de jocul bazat pe posesie cvasitotală, impregnat de aproape două decenii, stil admirat de unii, detestat de alţii, şi care a avut succes deplin numai când Barcelona oferea scheletul „Furia Roja”. Acum, ibericii au mai mulţi „stranieri” în lot ca oricând, Luis Enrique a experimentat, mizând şi pe mulţi tineri, iar Spania nu pare să aibă  constanţa şi maturitatea necesare să ducă un turneu final până la capăt. Este echipa care te poate surclasa sau pe care poţi să o încurci, dacă nu-i iese pasenţa din start.

Suedia rămâne aceeaşi echipă echilibrată, greu de răpus, cu un Forsberg renăscut după ce a intrat în umbră la Leipzig, şi cu tânărul Isak confirmând ascensiunea de la Sociedad. Slovacii nu şi-au putut depăşi condiţia, chiar dacă startul a fost impresionant, însă Hamsik şi Kucka, deşi esenţiali, îşi arată din plin vârsta, ambii ajungând la 34 de ani.

Germania a impresionat cu Portugalia, dar a dezamăgit în celelalte două partide, fiind la câteva minute de o eliminare ruşinoasă de la Euro, deşi a evoluat acasă. Iar Joachim Low dă senzaţia că mai mult sabotează Die Mannschaft, decât îl inspiră, cu formule de start inedite şi cu schimbări care îi contrazic ideea de bază.

Franţa dă impresia de echipă matură, mizând pe formula care a câştigat Mondialul acum trei, plus Benzema, deşi echipa lui Deschamps poate mai mult decât este dispusă să ne arate, mai ales în ofensivă. De la Portugalia au ieşit în evidenţă Ronaldo şi Diego Jota, dar au  dezamăgit Bruno Fernandes sau Bernardo Silva, cu actuala exprimare fiind greu de crezut că-şi poate apăra titlul european.

Belgia a părut că este la nivel înalt când „îşi încordează muşchii”, dar, cu excepţia lui Lukaku, nu a părut dispusă să şi-i contracte permanent, în timp ce defensiva, nesupusă la cazne decât o repriză, de Danemarca, nu pare să ofere siguranţă.

Ca sistem de joc, am constatat că destule naţionale apelează la sistemul cu 3 fundaşi, diferenţa făcându-se la aportul pe care jucătorii de bandă îl pot aduce pe ambele faze, în special în ofensivă. Spre exemplu, Kimmich şi Gosens sunt predispuşi unei asemenea abordări, în timp ce Belgia a trebuit să apeleze la improvizaţii pe benzi, reprofilând jucători de atac precum Thorgen Hazard sau Trossard.

Polonia a dezamăgit, Lewandowski a jucat practic singur, nici măcar Zielinski neoferindu-i starului lui Bayern susţinerea de care avea nevoie pentru a-i duce pe leşi în optimi.

Austria, Macedonia de Nord şi Ucraina sunt naţionale fără cotă, dar care au crescut ratingul acestui European, fiind dispuse să atace, să-şi asume riscuri, să contribuie la această sărbătoare care este turneul final continental.  La care, din păcate, nu participă şi naţionala României, deşi aveam în premieră ocazia să jucăm acasă la un turneu final. Şi după ce am văzut echipe precum Finlanda, Rusia, Turcia sau Polonia, e greu de crezut că puteam arăta mai rău decât ele. În schimb, am fost reprezentaţi de Haţegan şi Kovacs, iar primul a ţinut să ne amintească de obiceiurile din Liga I, dictând singurele eliminări din faza grupelor, deşi nu era deloc cazul. O ciudăţenie, dacă nu chiar o idioţenie, este această strategie de promovare a LGBT sau ce cur-cubeuri ţine UEFA să ne bage pe gât, folosind fotbalul pentru alte interese. Iar Neuer ar fi mai bine să se concentreze pe mingile care-l cam depăşesc, decât pe rogvaivurile de pe banderolă.

Sperăm ca fazele eliminatorii să nu estompeze acest suflu pozitiv de la Euro, iar spectacolul să fie potenţat, pe măsură ce şi arenele vor primi mai mulţi spectatori.