Pe primarul Antonie Solomon l-am găsit – şi era la prima oră a unei dimineţi de miercuri – semnând acte, răspunzând la telefon, programând întâlniri, dând indicaţii, adică în orice clipă făcând grăbit câte ceva. Brăduţul frumos care luminează lângă una dintre ferestrele biroului său aminteşte cuminte că sărbătorile vin în mare grabă, mai sunt doar câteva zile, însă edilul pare să nu-l mai ia în seamă. I-am amintit noi şi, tot iscodindu-l cu întrebări, tot scuturând beteala frumoşilor ani, ne-am ales cu un album inedit de amintiri, pe care vi-l propunem să-l răsfoiţi în aceste zile odihnitoare, de sărbătoare. Şi, ca să vă dezvăluim numai câteva dintre surprizele lui, o să aflaţi lucruri noi despre omul care ne conduce oraşul. Ca, de pildă, povestea specială cu Moş Crăciun, care a început de la un banal ceas deşteptător…
– Urmează Crăciunul. Cum era Crăciunul copilăriei dumneavoastră?
– Îmi aduc aminte, cu bucurie, de anii copilăriei, fiindcă toţi copiii din această lume au copilăria fericită. E vârsta inocenţei, vârsta când eşti lipsit de griji, te bucuri de iubirea mamei, a tatălui, a bunicilor, crezi în Moş Crăciun. Eu sunt mai aparte, pe timpul meu nu exista un Moş Crăciun, exista un Moş Gerilă. Nu l-am văzut niciodată, iar când l-am cunoscut deja eram mai măricel şi mi-am dat seama că acel Moş Crăciun era, de fapt, unchiul meu. Pe care l-am recunoscut după pantofi. Chiar dacă avea mantia roşie şi cu barba albă, eu crescusem şi atunci normal că a dispărut mitul acesta. Dar era frumos… Faptul că aveam ce pune pe masă, că iarna era iarnă, nu ca acum, erau zăpezi de doi metri înălţime şi ţineau trei luni. Şi o aşteptam cu mare nerăbdare, stăteam de dimineaţa până seara târziu, nu intram nici la masă, seara cădeam rupţi. Că ne mai înnoiam, adică părinţii ne cumpărau câte ceva pentru anotimpul geros şi ni-l dădeau atunci, în ziua de Crăciun. Că plecam să colindăm cu buhaiul, cu pluguşorul… şi cred că băteam satul de-a lungul şi de-a latul, la toate neamurile noastre. Dacă aduceam acasă 10 lei, 15 lei maxim, era mare bucurie. Un ceas deşteptător costa atunci 70 de lei şi îmi aduc aminte că am făcut un efort mare şi i-am cumpărat mamei mele un ceas deşteptător. Nu aveam ceas în casă, trebuia mereu să trecem drumul şi să întrebăm pe bunici cât e ceasul, ei aveau. Când eşti matur, priveşti lucrurile altfel. De aia mă rog ca niciodată să nu dispară copilul din mine şi pe tineri îi rog să nu se maturizeze aşa de repede. Atunci toţi copiii eram bucuroşi, eram prieteni, ne înţelegeam, ne respectam părinţii.
– Şi acum?
– Acum este o nebunie. Ce se întâmplă astăzi în Craiova, în mediul rural şi în ţara românească depăşeşte orice imaginaţie. Nici la Revoluţie nu a fost aşa ceva. Spuneam şi într-un interviu pe un post privat de televiziune că accept orice prostie, şi pe aia de la târla de la oi, fiindcă are remediu până la urmă, dar răutatea cred că e forma cea mai de jos a prostiei umane, greu să-i găseşti un antidot. Oamenii s-au înrăit şi e greu să-i mai vezi că se mai gândesc la semenii lor, că se gândesc la binele comunităţii. Fiecare este pentru el. Mă îngrijorează că ne îndreptăm spre Europa cu paşi repezi, adică această dezumanizare este accelerată aici, la noi în ţară. S-au rupt tradiţiile, s-au petrecut lucruri groaznice în familii. Pe lângă divorţuri, crime, bătăi, nu mai există respect faţă de părinţi, faţă de fraţi. Trăim nişte vremuri din care, dacă o să fie tot aşa, nu ne mai revenim. O să ducă la pierderea identităţii acestui neam. Atunci, când eram copil, nu ştiam de nimic, era frumos. Frumos, frumos, frumos!
– Care a fost cadoul de care v-aţi bucurat cel mai mult?
– Nu îmi aduc aminte, fiindcă nu prea primeam cadouri, eram prea săraci. Poate că cel mai frumos cadou a fost dragostea celor apropiaţi, a bunicilor. Ştii cum e, copiii ţin mai mult la bunici, părinţii te mai certau. Şi singura lor dorinţă, în privinţa mea, era să învăţ carte, să scap de sărăcie, să plec din mediul rural, să ajung în oraşul bogat. Ei nu ştiu ce înseamnă această junglă, acest municipiu, trăiesc în naivitatea lor, acolo. Vedeau un miracol dacă vin spre mediul urban, scap de sărăcie, scap de ce înseamnă plug, mersul în agricultură zi de zi, să te gospodăreşti, să te scoli de noapte, să nu intri în gura satului. Deci erau obiective care trebuiau îndepărtate de copilul lor, iar eu să ajung aici, unde credeau că este un fel de rai. E, acum au văzut prin ce am trecut eu, o perioadă de timp, şi i-a marcat foarte mult. Mi-a zis taică-meu, care este un înţelept, „bă, zi-i ăluia să nu dea vreun ban la avocaţi că vorbeşte mai bine el, se apără mai bine el”. După aceea, îmi spunea „vezi, mă, că ai ieşit ca păduchele în frunte, o să te strivească ăştia”. Acum realizează prin ce trece băiatul lor… Dumnezeu le-a ascultat ruga, au făcut din mine un copil bun, am ajuns unde am ajuns, dar sunt extrem de vulnerabil. Când ajungi prea sus, deja vântul bate foarte puternic. Dar să revenim mai bine la spiritul Crăciunului…
„Nu puteam să fiu un primar obişnuit”
– V-aţi costumat vreodată în Moş Crăciun?
– Dacă m-am îmbrăcat eu?
– Da
– Da, de multe ori. De multe ori fiindcă aveam un har aşa… de a atrage privirile asupra mea. Şi vocea poate… chiar era de un Moş Crăciun. Tânăr fiind, la Metalo-Chimice, cu barbă, cu costum… Bine, luam costumul de la un bun prieten al meu, care avea copiii foarte mici. Şi, prima dată, veneam la el ca să îi satisfac dorinţele… Şi eram un Moş Crăciun care venea din China, pentru că aveam numai jucării chinezeşti. (Râde). Lucram în comerţ şi se mai putea, alţii nu se bucurau de asemenea privilegii. Eu mă duceam şi le povesteam la copii, aveam o relaţie foarte bună cu copilaşii lui Vasile Purcărea. Şi, după aceea, plecam şi la ai mei, bineînţeles. Iar pentru copilul meu numai o dată cred că m-am făcut, după aceea am rugat pe altcineva, pe actorul Valer Dellakeza. Mi-era teamă că mă recunoaşte şi trebuia să stau lângă el să-l încurajez să nu aibă emoţii. Dar era frumos, da… Şi eu mă comportam ca un copil.
– Acum e febra cumpărăturilor, mai ales că avem şi mall-ul Electroputere. Cum se făceau înainte cumpărăturile?
– Cei care aveau relaţii puteau să devină Moş Crăciuni adevăraţi pentru familiile lor. În rest, era o lipsă de orice produs, toate erau pe bază de balanţă. Şi hârtia igienică se ponta de Ministerul planificării, nu ştiu cum îi spunea pe timpul ăla. Nu găseai o jucărie, o ciocolată, portocale, banane. Acum stau în galantare, dar atunci era un lux să le aduci în case, pentru familia ta.
– Compensau oamenii prin altceva?
– Cred că prin dragoste adevărată faţă de familie. Erau alte relaţii, tinereţea era frumoasă. Este şi acum frumoasă, dar, dacă te uiţi, se însoară astăzi şi mâine se despart… Este o tragedie. De ce? Cred că lipsa banilor, lipsa locuinţelor fac ca dragostea să se consume foarte repede. Pe când atunci aveai serviciu asigurat, aveai unde să stai. Că nu găseai banane şi portocale, compensai cu merele româneşti. Plus ceea ce făcea fiecare gospodină, se pregătea pentru iarnă. Acum nu găseşti decât produse care sunt frumoase, dar care nu au gust. Atunci nu beam whisky, dar beam o vişinată foarte bună. Sau beam un vin foarte bun, nu din acesta din paie sau a treia parte din producţie, pus o pastilă în el şi, gata, vin australian. Ce să spun, fiecare societate aşa, în evoluţie, are şi părţi bune, şi părţi rele. Dar acum parcă, repet, prea multă răutate din partea oamenilor.
– Aţi bătut covoare, aţi stat la coadă la sifoane?
– Am bătut covoare într-o perioadă. Când m-am însurat, ca să-i arăt soţiei mele cât de mult o iubesc, îi luam din sarcini. Mai chemam un prieten şi băteam covoarele. De două-trei ori le scoteam afară, se făcea curăţenia generală. În rest, cu aspiratorul. Acum nu fac nimic. Mai spăl farfurii, din când în când. Şi nu sunt decât două farfurii, pentru mine şi pentru nevastă-mea. De obicei, eu vin mai târziu şi ea mănâncă înaintea mea. Vin, îmi încălzeşte, iar eu îmi spăl singur farfuria după aceea. Deci, am bătut covoare, am stat la sifoane, am mers cu maşina zeci de mii de kilometri în perioada aceea, fiind tânăr. Şi aveam şi un serviciu tâmpit, să-i zic aşa, între ghilimele, de alergătură. Stăteai într-o cotă de 20 de litri de benzină pe lună, totuşi eu făceam 30.000 de kilometri pe an. Răspundeam de un sector extrem de dificil, combustibil solid, lemne şi cărbuni. Chiar la ziarul vostru apăreau reportaje cu mine cum am adus, pentru prima dată, la Bechet în port vreo zece şlepuri de lemne. Cel mai ieftin transport – transportul fluvial. Deci, în acea perioadă, se punea problema ca elevilor, la şcoală, să nu le tremure mâna, să fie cald în clasă, condiţii bune. La fel la posturile de poliţie, spitalele, instituţiile, peste 140.000 de familii în judeţul Dolj, 20.000 în municipiul Craiova. Iar eu răspundeam de acest sector şi era extrem de periculos, pentru că, în acel regim, nu prea puteai să te joci cu serviciul. Erai şi mai responsabil, dar din frică, pentru că puteai oricând să dispari de acolo, să te duci la altă muncă, mai grea. Oricum, copilăria şi tinereţea sunt frumoase la orice om. După aia, când îmbătrâneşti, poţi să ai aur şi palate, nu mai contează nimic. Începe, după o vârstă, să te doară genunchiul, piciorul, scârţâie pantoful. Este deja perioada când începi să cobori spre soare apune şi începi să trăieşti din amintiri. Dar măcar să ai amintiri. Ştii că un om are două certificate oficiale – certificatul de naştere şi certificatul de deces. Între acestea două sunt faptele lui şi eu îi spun certificat de existenţă. Eu cred că am din plin un certificat de existenţă: ştiu ce am făcut, ştie şi comunitatea, ştiu şi prietenii, şi neprietenii, rudele sărace. Nu am fost un om care să nu lase dâre în urma mea, dâre care să nu fie durabile. Dumnezeu mi-a ajutat să ajung primar al Craiovei şi nu puteam să fiu un primar obişnuit, să stau pitulat în birou. Am spart orice barieră şi am fost un primar jucător, să zic aşa. Adică mi-au plăcut lucrurile mari, durabile, m-am gândit la o Craiovă ecologică, verde, nu la Craiova de mâine, să o mătur şi să fie mâine curat. De asta spun mulţi că, vezi Doamne, megalomania lui Solomon. Da, îmi place să construiesc pentru viitor, fiindcă lucrurile obişnuite le face oricine sau aproape oricine.
„Fără pălincă, fără whisky, dar un vin alb sec, oricând”
– Aţi ţinut post?
– Sincer, sunt în post şi l-aş mânia pe Dumnezeu, dar nu am ţinut. Am şi diabet. Înainte, pe timpul lui Ceauşescu, nu mă duceam la biserică, mă închinam, îl aveam pe Dumnezeu în suflet, făceam crucea, dar să mă duc la slujbe – nu. De Paşte, acolo, când ne pârleam cu lumânarea, dar aşa nu am fost. Acum, când am început să îmi pun întrebări de ce mă cheamă Solomon şi de ce Antonie, am început să merg spre biserică, am construit o biserică, conving lumea să meargă spre biserică, pentru că, până la urmă, trebuie să ne purificăm sufleteşte, să nu mergem la Dumnezeu neîmpărtăşiţi. Pe pământul ăsta ar trebui să ne comportăm aşa cum ar trebui să facă orice creştin şi, dacă am respecta preceptele Bibliei, cred că România ar fi Grădina Maicii Domnului. Dar toţi suntem păcătoşi, şi oamenii politici care locuiesc în acest municipiu, toţi avem păcate. Important e să ne uşurăm, să ne spovedim şi să mai dispară din ele, să nu mai facem şi atunci chiar că am trăit într-o Craiovă cu oameni extraordinari. Deci, nu am ţinut postul. Ţin doar trei zile când mă duc să mă spovedesc şi, la Sfânta Liturghie, nici măcar apă nu beau până nu mă împărtăşesc, aşa sunt regulile. Dar nu pot să ţin mai mult, am şi diabet, trebuie să mănânc de 4-5 ori pe zi, deci e mai greu pentru mine.
– Care e tradiţia de Crăciun în familia Solomon?
– Împreună cu toţii. Masă frumoasă, îmi vin finii de la Bucureşti, prietenii de aici, copiii, cuscra, deci cei apropiaţi. În opinia mea, ce înseamnă un prieten: unul care ştie totul despre tine şi, totuşi, îţi vrea binele. Am câţiva care îmi vor binele şi îi ţin după mine. (Râde) Petrecem la Leamna, într-o atmosferă superbă, peisaj nemaipomenit… După ce împart cadouri la cei care vin la biserică, în ziua de Crăciun, pe la 11 jumătate, se termină slujba, întindem masa şi stăm până seara târziu.
– Care e specialitatea pe care o pregăteşte doamna Solomon?
– Mie îmi place, tot timpul, tocătura. Îmi plac chiftelele, sarmalele, micii, cârnaţii, mai ales dacă sunt combinaţi aşa între carnea de vită şi carnea de porc, sunt perfecţi… şi puţin uscaţi la vânt. Iar Mira ce face, face sarmale foarte mari. Zic… am mâncat două sarmale, dar, dacă te uiţi, sunt vreo 7-8 în alea două. Obicei moştenit de la naşa mea. Deci, îmi plac sarmalele foarte mult. Friptura, mai ales asta fadă, săracă, muşchi, nu-mi place. Cea împănată nu prea am voie că, de, creşte colesterolul. Dar îmi place mult şpriţul. Dacă se poate mult, rece şi degeaba. (Râde). Deci, asta da, nu beau altceva, fără pălincă, fără whisky, dar un vin alb sec oricând.
„A spus-o şi Videanu (…): Bă, da’ te-ai mişcat extraordinar de repede”
– Crăciunul este o sărbătoare creştină de mare importanţă. V-a ajutat divinitatea, în sensul că v-a hărăzit un destin deosebit, aşa cum vă recomandă şi numele?
– Nimic fără Dumnezeu. De când mă ştiu eu, de copil şi până acum, Dumnezeu m-a încercat, dar m-a şi ajutat foarte mult, chiar mai mult decât meritam. Deci, Dumnezeu este unul pentru toată omenirea asta şi este extrem de blând judecător, dar nu trebuie supărat prea mult.
– Cum a fost, pentru Solomon, celebru acel templu, pentru dumneavoastră care credeţi că va fi imaginea-simbol cu care veţi fi identificat?
– Solomon a construit un templu, Iisus l-a dărâmat într-o secundă şi nu a mai fost reconstruit niciodată. Ajunsese acel templu un loc de pelerinaj al bişniţarilor, al schimbătorilor de valută, al comercianţilor de porumbei şi s-a supărat şi l-a dărâmat. Eu nu am făcut lucruri care să reziste sute de ani, fiindcă oraşul Craiova are nişte legi proprii de dezvoltare. Nu poţi să rămâi încremenit în istorie, vezi Doamne, că asta a făcut Solomon… Parcul Tineretului, să zicem, sau centrul Craiovei sau toată această infrastructură, pasajele, care or să apară acum, sau Sala Polivalentă. Deci, sunt câteva obiective mari, care probabil că o să aibă o durată de 50-100 de ani, dar marchează, sunt lucruri care or să bucure pe foarte mulţi oameni şi sunt marca Solomon. Nu vreau să mă laud acum, suntem în sărbătoare, în post, dar mi-am dorit mult ca această investiţie să fie implementată într-un scurt timp şi, iată, Dumnezeu mi-a ajutat. Vă aduceţi aminte că, în centrul Craiovei, toţi mă criticau, negustorii falimentaseră, un an de zile picamere, oameni disperaţi. Dar nu a nins nici măcar un gram, au putut să placheze cu granit cele 4 hectare şi am reuşit să dăm acest centru în timp, în mai 2007. Prima fântână muzicală a devenit generatoare de exemple, toată lumea face acum centre civice. Unde te duci, vezi câte o fântână. Vin, pozează, au trimis şi cu autocarul să vină şi să vadă. Am avut curaj şi puţină nebunie să mă apuc de ceva şi iată că ne-am mişcat foarte repede, extraordinar de repede. Asta a spus-o şi Videanu când a venit în Craiova: bă, da’ te-ai mişcat extraordinar de repede, ne-ai dat lecţie de administraţie. Graţie şi unui Consiliu Local responsabil… Nici acum nu pot să mă plâng, deşi sunt unii care nu au nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în instituţie şi le încurcă rău de tot, amestecă cele două instituţii, uneori se substituie primarului, nu au nici o legătură cu bunul mers al activităţii. Dar astea sunt of-urile mele, care nu trebuie spuse, acum, de Crăciun.
– Cine credeţi că are şansa a doua la Primărie?
– Pe mine tot timpul m-a interesat locul întâi, locul al doilea nu mă interesează. (Râde). Şi cred că oamenii vor fi alături de mine, fiindcă nu i-am minţit cu nimic. Chiar dacă sunt multe neîmpliniri, dar, în nici un caz, promisiuni deşarte. Ce am spus am făcut în această perioadă de timp.
– Un mesaj de sărbători pentru craioveni!
– Spiritul colindului de Crăciun să intre în sufletele tuturor craiovenilor, să le picure numai bucurie, sănătate şi ani mulţi fericiţi!
