Chibritul şi gazele euromaidaneze
Departe de a se fi încheiat, criza ucraineană se află abia la început. Arondarea eşecurilor Puterii reprezentate de Ianukovici în contul „revoluţiei” euromaidanezilor este pe cât de grăbită pe atât de eronată în datele ei de substanţă. Întâi de toate, aproape toate deciziile politice survenite în ultimele două zile ale confruntării sângeroase excedează nu doar cadrul constituţional intern ci şi cel al unui cod diplomatic internaţional în chiar liniile sale esenţiale. Demiterea preşedintelui în exerciţiu, ales prin scrutin popular, delegarea puterii statale printr-o majoritate încropită haotic, sub presiunea forţei, „atestatul” mai mult decât discutabil consemnat de emisari UE şi, separat, de cancelarii occidentale, inclusiv americane, toate aceste decizii fragilizează fundamentele statuate ale instanţelor respective cu consecinţa punerii în cauză a însuşi proiectului invocatei ordini democratice din lumea de astăzi. Rusia însăşi, cu un Putin tot mai sedus de modelul vetust al unui Ţar „recondiţionat” şi ispitit, freudian, de cinismul mutărilor şahiste ale adversarului său Gasparov, s-a insinuat, ameninţător, de partea cea mai vulnerabilizată.
În toiul – şi în focul – unor evenimente încheiate cu vărsare de sânge nevinovat, tentativele oricărei analize lucide, raţionale şi neutre par discutabile. Sau chiar, pentru moment, imposibile. Mai ales când este vorba de un spaţiu geopolitic subînscris istoric într-o paradigmă de o particularitate atât de intrigantă, tentaţia unor judecăţi la cald este nu doar neinspirată, ci cu totul contraindicată.
Singura marjă de evaluare, pe cât posibil obiectivă, a evenimentelor mi se pare aceea a unei simple treceri în revistă a acestora, văzute în dinamica lor fizică, lăsând deoparte orice vocaţie interpretativă.
Prima constatare ar trebui legată de natura revoltelor, fiindcă nici nu poate fi vorba de revoluţie. Cum revoluţii n-au fost nici în Tunisia, nici în Libia, nici în Egipt, nici în Siria şi nici măcar în Venezuela post-chaveziană. În fond, ne ajunge experienţa noastră, acel decembrie 1989 când ieşirile masive în stradă au sfârşit prin a fi confiscate de un fel de nucleu de criză pândind în umbra unei Puteri ce-şi trăia excesul propriei istorii.
Aparenţele, în astfel de bruşte dereglări sistemice, dintr-o ţară ori alta, nu doar înşeală, dar sfârşesc prin a masca adevăratele şi profundele cauze ale revoltelor. În acest sens, decizia – complet hazardată – a lui Victor Ianukovici de a-şi anula, la Vilnius, în noiembrie trecut, proiectul deja convenit al preaderării la UE n-a fost decât gestul nesăbuit al aprinderii unui chibrit într-o atmosferă îmbibată de „gazele” unei nemulţumiri generalizate. În aceeaşi ordine, statutul de prizonier politic al Iuliei Timoşenko n-a depăşit limitele unei cazuistici conjuncturale. Confirmarea a venit chiar sâmbătă, în mijlocul mulţimii din centrul Kievului, unde prezenţa ei n-a însemnat mai mult decât pretextul unei solidarităţi strict umane. Şi, ca atare, emoţionale. De altfel, sunt puţini lideri ai revoltelor, cu excepţia celor din propria sa camarilă, care îi acordă un viitor politic de rang înalt.
La o analiză încă şi mai atentă a dinamicii evenimentelor întinse pe aproape patru luni, punctul cel mai nevralgic al declanşării, potenţării şi transformării crizei în conflict sângeros îl reprezintă, în opinia mea, reacţia, autocratică, de sorginte dictatorială, a lui Ianukovici însuşi. Pe scurt, ignorarea şi, apoi, ostracizarea manifestanţilor. Incapacitatea de dialog, hrănită de convingerea sa autarhică de tip „cezarian”, de Stăpân deţinător al pârghiilor de forţă, inclusiv al celor presupuse ale majorităţii parlamentare şi al unui Executiv confiscat sieşi, s-a transformat, de la o etapă la alta, în contrariul propriei sale supoziţii. De aici încolo, erorile au cunoscut o succesiune pe care istoria ne-a tot servit-o: primele victime au marcat şi maxima radicalizare a revoltei iar prăbuşirea unui regim ce-a îngăduit crima în spaţiu public a devenit iminentă: naturală, aş spune.
Istoria se repetă, s-a spus şi marginalizatul pe nedrept Marx mai adăuga, profetic, că dacă nu înveţi nimic din lecţiile ei, eşti condamnat să le retrăieşti de o manieră mult mai tragică. Şi cine, conectat oricât de superficial, vreau să zic, neangajant, la întâmplările din Ucraina se poate sustrage amintirii, recente, a experienţelor „primăverilor arabe”?
Iar dacă nu de revoluţie e vorba, la Kiev, la Lwow, ca şi la Caracas, înclin să cred că e mai indicat să accedem spre identificarea unor forme ale clasicei revolte a maselor în lectura lui Ortega Y Gasset. Sau, de ce nu, a lui Marx însuşi. Fiindcă sindromul sărăciei, acutizat de spectrul sistemului mafiotic devenit, în mai toate ţările est-europene, cvasi-sistemic, îşi activează, necontrolat şi imprevizibil, sursele sale dinamitarde pregătite în subsolul injustiţiei sociale.
