EDITORIAL / Ceva despre frumuseţea uitată a vieţii!

0
131

Suntem deja, după calendar, la numai o zi de Ajunul Crăciunului, şi dacă am uitat cumva, turmentaţi de breaking news-uri de tot felul, bombardaţi cu nelinişti şi veşti proaste, venirii pe lume a lui Iisus Hristos, spun înţelepţii, îi corespunde analogic venirea pe lume a creştinismului în spaţiul marelui imperiu stoic al Romei. Şi trebuie să-l amintim pe Andrei Pleşu, un biograf al îngerimii, dar şi un căutător al soluţiilor de viaţă, făcând abstracţie de orizontul misterului, care ne spune că Iisus s-a născut nu doar într-o lume păcătoasă, secătuită, dezorientată, dar şi într-o lume fundamental plictisită, aducând un enorm potenţial de noutate şi speranţe tonice. De aici, efectul său trezitor, prospeţimea sa epidemică. Pledoaria e lungă. Oricum, de reţinut: creştinul, în cel mai bun caz, îşi administrează porunci de acomodare. Adică, a nu se întrista prea tare, a nu se veseli prea tare, abţinându-se şi acceptându-şi soarta. E mult de reflectat. Deşi e greu, într-o perioadă de teribilă confuzie morală şi inflaţie a principiilor. Ceea ce totuşi putem săvârşi este renunţarea, prin voinţă, pentru o vreme, la mânia, altminteri omenească, de care suntem atinşi, iremediabil, de la o vreme. Cu ura care ne animă, ura constantă, devenită o boală a sufletului, o voluptate morbidă, e mai greu. Şi totuşi suntem, cum spuneam, la numai o zi de Ajunul Crăciunului, sărbătoare mare la români. Cu multe obiceiuri, tradiţii şi datini, şi perenitate au colindele şi tăiatul porcului. O superstiţie spune că de Crăciun nu ar trebui să-ţi lipsească de pe masă coşul cu mere, şi dacă mănânci mere în Ajun vei fi sănătos tot anul. Dar să revenim: în Ajunul Crăciunului şi zilele următoare, oamenii trebuie să evite cearta, fiindcă tot anul vor fi în ceartă şi ocară. Cum am devenit mizantropi, adică nesociabili, ursuzi, neprietenoşi, mereu stimulaţi de provocări meschine, colecţionăm doar antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Reflecţia e substituită tot mai des de emoţionalitatea barbară şi instinctul de conservare. Nu ne mai definim prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce respingem. Asta o ştim. După cum ştim că nu se poate trăi doar din amărăciune, recriminare şi sudalme. Nu e treaba noastră să-i facem pe oameni mai buni. Ci poate doar să încercăm să nu-i facem mai răi decât sunt. De aceea e nevoie şi de veşti bune. Fără zăpadă, cu sau fără cetina verde a bradului, în aceste zile avem şansa să reaprindem în sufletele fiecăruia dintre noi acea lumină lină, fără de care nu putem vedea nici măcar pentru o clipă diferenţa dintre noi şi fiarele pădurii. Crăciunul e o bucurie imensă. Care se simte, aidoma unui frison, inclusiv pe străzile urbei, în marile magazine, în pieţe. Să-l resimţim şi în sufletele noastre, în familiile noastre şi ale apropiaţilor noştri. Crăciun fericit!