Când Craiova era capitala fotbalului românesc!

1
69

În fine, ascultam. Ilie era în formă mare şi povestea cu umor, la care avea acces nebun, nu rareori, de-ale lui, din copilărie, din cartier – aveam cunoştiinţe comune – despre ce văzuse, pe unde colindase, avea proprietatea verbului, dar şi a valorii sale de mare jucător. Îi plăcea să fie ascultat. La un moment dat l-a pufnit râsul, fără să pricep motivul, fiindcă urma să spună ceva năstruşnic: „Daţi voi prin ziar pe acolo, de-astea cu adunări ale oamenilor, cu dezarmarea atomică, cu pacea, cât costă o bombă, două, nouă, am văzut milioane de dolari. Şi vine finu-meu, Mircică, ală de vinde îngheţată pe la Filiaşi, şi ce crezi că spune: naşu n-are noroc să-i pice şi lui una de-aia în balcon. Auzi ce-mi dorea finu-meu, dar el săracu de unde să ştie, credea că îmi vrea binele, dacă auzise de milioane de dolari”. Altădată, povestea despre unul cu care copilărise el, Gabi Boldici şi „Moleşitu”, unul din fraţii Savu, parcă aşa se numea, care „a vrut să-şi dea pe picioare şi pe faţă cu ce îşi dau fotbaliştii la intrarea în teren. Şi noi i-am dat nişte Revulsin în pumn. Şi Mickey Mouse, că aşa îl poreclisem, şi-a dat pe faţă şi să vezi belea, că ne-a pierit tot cheful de caterincă”. Avea o personalitate puternică. Extrem de puternică. A avut relaţii reci de tot, asta ca să folosim un eufemism, cu Constantin Teaşcă, la primul mandat al acestuia, spunându-i franc: „Bă Teaşcă, tu cu mine să nu te pui” („Păpuşarii” – Ed. Cartea Românească 1984, p. 114). Şi povestea este lungă. Se spune că într-o tabără de juniori, pe la Râşnov, Ion Voinescu, antrenor secund pe la selecţionata de juniori a României a vrut să-l trimită acasă pe puştiul Balaci, care avea doar 16 ani, pentru că era obraznic. Şi tot el a spus-o şi pe asta, că avea, repet, uneori o locvacitate teribilă, cu care făcea furori: aflase el că femeile cereau coafezelor să le tundă „a la Balaci”. În fine, se râdea copios. Sandu Boc, trecut şi el pe la Craiova, după ce păţise prin Capitală, i-a povestit ziaristului Marius Mitran, care narează întâmplarea în cartea, de-a dreptul fabuloasă, „Basmul fotbalului”, scrisă în tandem cu avocatul Marian Nazat, că la o partidă cu Poli Timişoara, în deplasare, Ilie Balaci care avea doar 17 ani, l-ar fi înjurat în prima repriză şi la pauză, Sandu Boc l-ar fi plesnit. Talentat foc, dar obraznic. Ilie nu a comentat niciodată întâmplarea, şi păstrez rezerve în privinţa autenticităţii ei. Ce paradox: creşterea şi descreşterea Craiovei fotbalistice este legată indisolubil de numele lui Ilie Balaci, cel căruia nu i-au tremurat genunchii niciodată pe terenul din Bănie sau pe alte mari stadioane europene, când în faţa lui s-au aflat Dieter Mueller, Karl-Heinz Rummenigge, Tresor, Briegel, Tigana, Brehme, autorul a două goluri în partida tur cu Kaiserslautern, şi a golului victoriei (1-0) în finala CM ’90, Graziani, Antognoni, Bertoni, Passarella, Gireesse, Del Haye, Lacombe şi atâtea şi atâtea alte staruri ale Europei. Când Craiova devenise capitala fotbalului românesc, în deceniul 74-84, prin stil inconfundabil, creând frumoasa poveste a eternei Terra Nova. „Craiova Maxima s-a născut şi a murit odată cu mine”, recunoştea, în urmă cu nouă ani, Ilie Balaci, într-un episod antologic al emisiunii Replay. Răscrucea aceea de destin, din februarie ’84, n-am ştiut atunci, şi oricum nu ne-am fi împăcat cu gândul, a pus capăt unei „domnii” în fotbalul românesc, unei vanităţi olteneşti greu vindecabilă, şi este legată de numele lui Ilie Balaci. Care – ce vreţi, justiţia imanentă – n-a mai răzbit ca antrenor, la Craiova. A făcut-o însă, ca nimeni altul, în lumea arabă şi în Africa, unde s-a acoperit de titluri şi trofee. A trecut fulgerător în lumea cealaltă, aşa cum slaloma altădată printre fundaşii adverşi pe Centralul din Bănie, aclamat cu frenezie. I se va pomeni mereu numele, fiindcă a fost o legendă. Una nemuritoare.

1 COMENTARIU

Comments are closed.