De la anti-sistem la o nouă politică

0
119
Citeşte mai mult

În confuzia instalată, chiar dacă neasumată de majoritatea unor organizatori ori agitatori difuzi în mulţime, în topul revendicărilor protestelor din ultimele săptămâni, din Bucureşti şi din alte centre ale Ţării, o singură contestaţie pare a întruni un consens generalizat şi mai consistent: cea care vizează sistemul. Cu precizarea că, în devălmăşia cauzată de pluralitatea excesivă a punctelor de vedere, civice, însă şi politice, acestea din urmă mai mult ori mai puţin mascate, în ecuaţia sistem/anti-sistem, decantarea acestora la nivelul conţinuturilor lipseşte cu desăvârşire şi, în consecinţă, însuşi protestul pare fără un obiectiv limpede formulat. Se înţelege că o astfel de abordare eludează cauzele primare ce-au declanşat mişcările de stradă, destinul Roşiei Montane, proiectul exploatării gazelor de şist, soarta maidanezilor şi câte vor mai fi. Precis individualizate şi focalizate, ele au devenit, fără a se fi renunţat la ele, într-o măsură de neglijat, pretexte ale unei contestaţii care vizează, cum spuneam, un sistem, adică, într-o formulă mai populară, un mod, în act, de a face politică.

Într-o astfel de perspectivă, asocierea revoltelor româneşti cu cele de prin alte locuri din Europa şi din lume capătă nu doar o simplă legitimitate, ci circumscrie, la o scară internaţională, un fenomen al cărui mobil organic se transformă într-un veritabil denunţ cu un impact cu adevărat istoric.

Cu riscul de a fi catalogate drept banalităţi ori recurenţe plictisitoare, câteva lucruri certe şi de o evidenţă eclatantă trebuie notate şi, mai mult, supuse unui tratament mai profund şi mai responsabil. Primul trimite la faptul că lumea, cea a ultimelor trei decenii, s-a schimbat radical: în multe şi esenţiale aspecte, de la raportul individ-natură (mediu) la perspectiva despre cosmos, de la mecanismul comunicării care ne-a transformat pe toţi locuitorii Terrei în nişte „săteni” ai unui sat global şi ajungând la natura muncii, cu consecinţe majore în ce priveşte raporturile inter-sociale, inter-clase etc., toate conturează o lume Nouă, substanţial diferită de cea în care am şi s-a trăit până acum. O lume schimbată, nu din afară, nu prin intervenţii divine, ficţionale, ci înăuntrul unor procese de structură pe care omul însuşi, ca aventurier al cunoaşterii, ştiinţifice, tehnice ori culturale, le-a dat impuls şi le-a pus în mişcare.

Poate că în explicarea mai convingătoare a acestui proces teoria paradigmei a lui Thomas Kuhn ar putea oferi o explicaţie îndestulătoare. Şi nu atât prin conceptul de marginalitate (marile descoperiri ştiinţifice ar avea, potrivit lui, la origine Întâmplarea, cu două istorice exemple: descoperirea Americii şi legea newtoniană a gravitaţiei), cât mai curând prin faptul că, în vânătoarea noastră exaltată de progres, suntem, deseori, excedaţi de rezultate. Şi, fireşte, de consecinţe. Orice invenţie, ne asigurau înţelepţi străvechi ori mai recenţi, ei înşişi genii ai domeniului, precum Einstein, conservă, în partea ei mai puţin vizibilă şi de aceea eludată, şi ceva negativ. Tertium non datur, decretase Toma D’Acquino, fie şi la baza unui alt gen de doctrină.

Şi atunci?  Dacă lumea în care trăim e profund schimbată în organicitatea sa socială, sistemul contestat în pieţe de pe mapamond, atât de diverse între ele, el însuşi se cuvine supus unei redefiniri substanţiale: politicul însuşi pare desuet, incapabil să înţeleagă societatea pe care trebuie s-o administreze. Iată de ce, în zarva acestor mişcări contestatoare, de la noi şi de aiurea, s-au ivit nu puţine confuzii, divergenţe şi adversităţi în mare măsură marcate de un crescut nivel paradoxal: s-a ajuns la dispute care vizează statutul democraţiei, viabilitatea pieţei libere, ambiguitatea dreptului la opinie, ba chiar fragilitatea statului de drept. Pe scurt, o confruntare, pe cât de aprigă pe atât de surdă: fiindcă dialogul, înţeles chiar în accepţia sa cea mai simplă dar deopotrivă victorioasă, aceea subsumată bunelor intenţii şi bunului simţ. Să ne mai mirăm că vrajba, instituţionalizată la vârful societăţii, s-a generalizat şi extins ocupând până şi spaţiul agorei care cu greu îşi mai poate apăra spiritul unui civism ce o animă? Şi ce-ar fi de făcut? În alte părţi, s-au constituit grupuri de înţelepţi, cărturari faimoşi, savanţi şi artişti nealiniaţi politic şi ideologic, investiţi, în afara instituţiilor statale, să ofere soluţii. La Roma, 35 de astfel de înţelepţi i-au oferit actualului premier, al cărui guvern tremură în bătaia vânturilor vechiului sistem politic, un text de 33 de pagini cu propuneri sub deviza, în sine optimistă, a unei Noi Italii. Nu doar de dorit, ci profund posibile. Cu câteva condiţii însă care, odată acceptate, ar perturba serios chiar sistemul, acelaşi, cu siguranţă, activ şi în alte ţări, precum şi la noi. Şi de aceea mai peste tot contestat.