Confidenţele unei liceene la mai bine de un an de pandemie

0
558

Suntem în vacanţa de vară, mult aşteptată, după un an tulburător, poate chiar derutant. Pot spune, din perspectiva liceanului care a observat şi simţit consecinţele pandemiei de Covid-19 că am trăit un an fără asemănare. Ştiu, o să mi se spună că întreaga societate s-a regăsit în aceeaşi stare de nelinişte din cauza virusului. Îmi amintesc sentimentele pe care le aveam înaintea examenului de capacitate, a Evaluării Naţionale din 2020. Pe de-o parte stresul examenului, dorinţa copleşitoare de a avea note cât mai mari şi de a fi licean la un colegiu de elită din Craiova, cum este „Fraţii Buzeşti”. Pe de altă parte, frica şi anxietatea copleşitoare din cauza pandemiei inhibau. Să dai examen cu masca pe figură, să simţi cum picături de emoţie se preling pe chipul speriat este exact opusul a ceea ce îmi doream. Acestea erau vremurile, şi cea mai importantă trăsătură a unui tânăr s-a dovedit a fi de departe adaptabilitatea. A venit vara şi visul fiecărui elev era să facă totul ca odinioară. Că vorbim de practicarea sportului, activităţi extra curriculare, cu toţii voiam a începe anul şcolar cu energie şi speranţa că totul va fi… în regulă. Din păcate a fi boboc la un liceu, precum colegiul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, nu este nici pe departe ceea ce simţiseră generaţiile anterioare. Mă refer la a-ţi cunoaşte prietenii, colegii de clasă, cu masca pe faţă, a nu-i putea să îi vezi surâzând, nici pe ei, nici dirigintele clasei, nici cadrele didactice, este doar frustrant. Mi-am văzut toţi colegii stând în bănci, distanţaţi, timoraţi, pentru prima dată în primăvara acestui an când eram pe „verde” şi liberi să intrăm cu toţii pe poarta liceului. Să descriu cum îmi bătea inima asemenea unui preşcolar? Să îmi amintesc cum eram cu toţii lipsiţi de reacţie, când ni s-a transmis că vom veni fizic cu toţii la şcoală? Dacă ne-ar fi văzut cineva cum ne-am schimbat la faţă şi cât eram de uimiţi de-a dreptul ne-ar fi deplâns. Am început şcoala în septembrie dar am venit doar două săptămâni. Restul de şapte luni desfâşurându-se online. Da, şapte luni. Şapte luni online sunt echivalentul a şapte luni în care îţi vezi colegii numai pe un ecran mic, în care zbuciumul lăuntric, dorinţa puternică de a cunoaşte, de a dialoga, de a interacţiona cu adevărat, păliseră la fel ca un apus de soare. Nu mă recunoşteam. Nu mai ştiam cine eram. Mă transformasem într-un robot ce făcea zi de zi aceleaşi mişcări. Şi totuşi până la urmă ne-am acomodat şi cu învăţatul online. De ce? Pentru că am fost nevoiţi să o facem. Eram conştienţi că nimic nu mai ţinea de noi, trebuia doar să acceptăm că suntem primii boboci fără bal, fără cunoaştere, socializare ş.a.m.d.. Prima generaţie online. Am învăţat… să învăţăm online. Şi n-a fost deloc uşor, cum se spune. Ceva se întâmplase totuşi cu noi: nu mai ştiam să ne bucurăm. Devenisem reci. Când am auzit că ne reîntoarcem la şcoală am rămas fără reacţie. Mă gândeam doar că nu va ţine mai mult de o săptămână şi în acelaşi timp mă acomodasem atât de mult la noul univers că nu mai ştiam ce aş putea face la şcoală. Pierdusem aceea poftă de socializare. Toate până am fost pusă faţă în faţă cu colegii mei, cu lacrimi de fericire şi speranţa că totul se termina în final cu bine. Speranţele dau oamenilor putere să lupte şi să biruiască. Când anul şcolar a luat sfârşit, regretam că… s-a sfârşit. Suntem în vacanţa de vară despre care se spune că este o sursă de energie şi bucurie. Vremea plăcută, chiar cu zilele ei caniculare, ne permite să mergem în oraş, în parcuri, la ştrand, să ne deplasăm în vacanţă şi mai presus de toate să ne bucurăm ca şi cum mâine n-am mai avea de surmontat vreo nelinişte. Deja cunoaştem sentimentul. Şi urmărim cu înfrigurare prognozele sanitare.

 

Ioana Canţăr, elevă în clasa a X-a H, Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”