Aproximativ 45 de milioane de francezi au fost aşteptaţi ieri la vot, pentru primul tur al alegerilor prezidenţiale. Alegeri care au început încă de sâmbătă, în Canada, SUA şi în teritoriile de peste mări. Potrivit sondajelor privind intenţia de vot, Nicolas Sarkozy (UMP) şi Francois Hollande (PS) se aflau, practic, la egalitate (27%), cu o diferenţă în marja de eroare în favoarea candidatului de stânga. Ca o observaţie generală, care n-a scăpat analiştilor, Sarkozy a militat constant, în timpul campaniei electorale, pentru reactivarea clivajelor, căutând „securizarea” votanţilor de dreapta. În fiecare intervenţie publică a atacat o parte a societăţii franceze: justiţia, Curtea de Conturi, sindicatele, organismeler intermediare, în timp ce se aştepta, de la un preşedinte-candidat, cu totul altceva. Mai ales că şi francezii trăiesc vremuri de criză. La rândul său, Hollande, deşi moştenitorul unei familii politice care a preluat clivajul fundamental al luptei de clasă, a adoptat postura inversă, de „asamblare” a societăţii franceze. Dacă Sarkozy a stăruit pe divizare, Hollande a ales „strângerea rândurilor”. Interesant este ce se va întâmpla în intervalul dintre cele două tururi de scrutin, când sunt prevăzute şi două confruntări directe la televiziune. Alegerile prezidenţiale din Franţa, din acest an, sunt privite ca un posibil referendum: pentru sau contra lui Nicolas Sarkozy. Şi toate apariţiile publice ale preşedintelui-candidat au accentuat această impresie. Noutatea campaniei electorale a constituit-o evadarea candidatului Frontului de Stânga, Jean Luc Melenchon, în rest, liniile de fond nu s-au schimbat. Sigur că scorul bun al acestuia poate constitui o problemă pentru Hollande, numai că el a realizat deja că majoritatea electoratului de stânga nu doreşte o transformare radicală a societăţii, ci aspiră la mai multă justiţie socială, dar într-un cadru rezonabil. Pentru a obţine victoria şi a face guvernul, candidatul socialist nu are nevoie de concesii, prin negocieri cu Jean Luc Melenchon. Asta fiindcă pe termen lung pot apărea probleme. Şi, în cazul unor mişcări sociale, pe fondul unor dezamăgiri populare, Melenchon ar putea deveni marea problemă a lui Hollande. Se pune întrebarea dacă venirea stângii la putere în Franţa poate fi considerată o adevărată revoluţie. Şi răspunsul este nu, pentru că se confirmă spiritul celei de A Cincea Republici. Francezii nu sunt în toate moştenitorii lui Montesquieu. Ei nu sunt partizanii echilibrului de putere şi coabitarea nu le-a lăsat bune amintiri. Preferă să dea puteri consulului şi să-l schimbe atunci când nu corespunde. O altă observaţie este aceea că „jocurile nu sunt făcute”. Şi nu este exclus ca în intervalul de timp, până la 6 mai a.c., când este programat turul doi al prezidenţialelor, să se mai întâmple câte ceva. Fiindcă problema reală a Franţei, în momentul de faţă, o constituie datoria suverană, care tinde spre 90% din PIB, şi ea a crescut, în mandatul lui Nicolas Sarkozy, de la 64,2% din PIB în 2007 la 82,3% din PIB în 2010 (sursa Eurostat).
