Resetarea caragialiană a europenismului

0
108

Înscrisă în mentalul nostru naţional ca o cacofonie redundantă, ori mai simplu un ritornello satirizant, interogaţia caţavenchiană „Ce mai vrea Europa asta de la noi?” pare a nu-şi epuiza resursele originare; dimpotrivă, în miezul proiectului unional european obsesiv capătă valenţe încă şi mai insinuante, fără a-şi părăsi cumva făgaşul unui comic de o organicitate devenită proverbială.

Exemplele se găsesc la tot pasul, ajunge vizitarea, la întâmplare, a depeşelor mediatice, cu toate pretenţiile lor de analize şi prospecţii oferite drept… lecţii politologice.

Mai deunăzi, în ziua în care preşedintele Johannis se consulta, la Bruxelles, cu liderii Uniunii, o depeşă jurnalistică dâmboviţeană titra sentenţios că în următorii doi ani ne  europenizăm (sic!). Enunţul părea a fi fost atribuit proaspătului nostru Preşedinte, deşi mă îndoiesc, luând seama la modul în care domnia sa s-a păstrat departe de exhibări mediatice accidentale, că ar fi articulat, cu subiect şi predicat, o astfel de enormitate. Fiindcă, oricum ai întoarce-o, chiar şi cu indulgenţa euromaniei instalate cu o nonşalanţă supărătoare în mediul politic şi nu numai din aceşti ultimi ani, o astfel de propoziţie e hotărât deplasată şi, mai ales, ilogică, plasată într-o semantică elucubrantă.

Înainte de toate, se pune, încă o dată, în discuţie o apartenenţă, dacă nu la o arie geografică, atunci la o civilizaţie. Nefiind un fan al protocronismelor ieftine şi conjuncturale, am crescut şi am fost totuşi educat sub semnul acelei străvechimi istorice traco-dacice, dificil şi, totodată, păgubos, pentru noi şi pentru Occident, a fi sustrasă patrimoniului de valori ale civilizaţiei sale. Nu ştiu dacă decizii ulterioare avansărilor unor teorii de inversare a raporturilor ştiute dintre latină şi o limbă geto-tracică vor fi  atestate ştiinţific şi, de asemenea, şi acceptate, dincolo de îndoiala – mioritică – şi dacă vor schimba cu adevărat ceva fundamental în modul nostru de a fi în viitor.

În aceeaşi măsură, savanţi tot mai numeroşi şi mai aplicaţi revizuiesc cu un sârg cu totul demn de interes ceea ce s-ar putea traduce printr-un recent şi băţos orgoliu eurocentrist, în dispreţul în sine amendabil faţă de întâietatea unor civilizaţii cu nimic mai prejos, afirmate în Orientul mai Apropiat şi mai Îndepărtat. Ca să nu mai vorbim de Bizant şi de măreţia sa milenară, pe care Occidentul (Europa, adică) l-a privit cu o invidie al cărei nesaţ a şi contribuit la apusul său.

Însă întrebarea mai dramatică totuşi se referă la restul de demnitate naţională câtă mai stăruie în arealul nostru cognitiv şi existenţial. Sigur, poţi amenda, la o adică, un slogan precum cel ce asumă „mândria de a fi român”, din considerente justificabile exclusiv în registrul fatalmente subiectiv al propriei opţiuni, mai curând partinice decât politice; asta nu înseamnă însă că, asumându-ţi europenismul ca un fel de „statut” atribuit unei categorii de privilegiaţi – sau, mai grav, cum se spune, unui…”club”, ignorând un noian de identităţi de o complexitate uriaşă, trebuie să sfârşeşti necondiţionat în partea opusă, a ruşinii de a fi român, în fapt, tot un slogan şi, de data asta, nu doar discutabil, ci detestabil pur şi simplu.

Nu-mi plac nici discursurile şi jeluirile „poporaniste” despre pericolul unei „colonizări”, în cheia „politicii corecte”, deşi un plus de veghe şi de supra-veghere n-ar trebui să lipsească.

Însă când politicieni cu notorietate şi cu pretenţii, precum Mircea Geoană, se încumetă să declare public că ar fi primit ok-ul Victoriei Nuland să-l dea jos pe Ponta”, nu-mi pot reprima o clipă de buimăceală în faţa gratuităţii cu care ne dispensăm cu o crudă indiferenţă de acea mândrie de român, iar unica rezistenţă terapeutică e întoarcerea la Nenea Iancu şi la profetica, în chiar sordida ei caricatură, interogaţie a lui Dom Nae Caţavencu.