Două mandate prezidenţiale –succesive- un anacronism constituţional!

0
50
După cei zece ani „răi”, corespunzând celor două mandate succesive, de câte cinci ani fiecare –în premieră- ale lui Traian Băsescu, suntem în faţa unei opţiuni similare, sau a unei schimbări deplin raţionale şi necesare. Traian Băsescu a fost primul preşedinte al ţării, care a reuşit să „lege” două mandate consecutive de câte cinci ani, deşi cel de-al doilea a fost obţinut în circumstanţe şi astăzi neclare. Este adevărat, pentru respectarea adevărului, că şi Ion Iliescu a avut „un apendice de doi ani” la începutul anilor 90, dar justificarea mini-mandatului respectiv s-a făcut prin absenţa unor prevederi constituţionale. A revenit, după un mandat complet (1992-1996) în anul 2000, pentru cel de-al doilea mandat, între cele două perioade interpunându-se mandatul preşedintelui Emil Constantinescu. Klaus Iohannis doreşte „continuitate”, în condiţiile în care primul său mandat a fost searbăd de-a dreptul, pe toate planurile, pentru contestatarii săi, şi fertil pentru simpatizanţii săi din tabăra liberală. Există ţări cu tradiţie democratică, în care este interzis prin Constituţie ca preşedintele în mandat să aibă dreptul „la propria succesiune”, prin alegeri libere, el putând reveni, după un mandat interimar. În Uruguay de pildă, Jose „Pepe” Mujica (2010-2015) iubit de-a dreptul de populaţie pentru modestia sa funciară, care a făcut ocolul lumii, ar putea reveni anul viitor dacă mai doreşte. În Chile, Michele Barchelet, în prezent înalt comisat ONU pentru drepturile omului, a avut două mandate, dar cu intermitenţă (2006-2010 şi 2014-2018). Aceeaşi cutumă este valabilă şi în Brazilia. Indiferent de explicaţii, un al doilea mandat consecutiv are viciile lui ascunse, care s-au văzut foarte bine la Traian Băsescu, continuitatea de zece ani dovedindu-se realmente circumscrisă concepţiei monarhice despre instituţia prezidenţială. Monarhia de tip electoral nu s-a născut în capul lui Traian Băsescu. Proprietatea intelectuală asupra acestei idei revine autorilor Constituţiei din 1991, asiguraţi că idealul politic al majorităţii covârşitoare a românilor este un preşedinte autoritar, jucător, omniprezent şi omnipotent. Poporul ar fi nefericit, dacă o asemenea figură patriarhală ar lipsi din fruntea ţării. Din păcate, prevederea din Constituţia din 1991 s-a menţinut şi la revizuirea din 2003. Dacă în virtutea unor sentimente aprinse, neînduplecate şi trecătoare, datorate parti-pris-ului politic, se poate afirma că în primul mandat Klaus Iohannis a lucrat împotriva convingerilor intime, şi n-a găsit soluţii fericite la problemele ţării, că uneori a fost depăşit, că a mai şi greşit pe ici pe colo, dar a încercat să pună umărul, atunci n-avem decât să-i mulţumim pentru tot ce a făcut. Numai că bilanţul său arată prost şi e „gol-goluţ”. Klaus Iohannis n-are ce continua, fiindcă n-a început nimic trainic, în afara „războiului” cu PSD, un partid democratic validat prin alegeri libere, în cadrul votului popular. Afirmaţia sa clişeu nu este altceva decât un atentat la pluralismul politic. Să repetăm lucruri pe care le-am mai spus: proiectul său „România educată” s-a dovedit literă moartă, după cum proiectul „România normală” este de asemenea o aberaţie. Fiincă nu Klaus Iohannis poate stabili ce e normal şi ce e anormal, ca să nu mai facem trimitere la cartea filozofului clujean, hegelianul D.D. Roşca „Existenţa tragică”. Direcţia pro-europeană a ţării este împărtăşită demult de români. Şi dacă nu-şi aminteşte cine a făcut Sibiul „Capitală Culturală a Europei” pe când el era un anonim, îl priveşte. Statul de drept nu este compatibil cu sfidarea –premeditată- a deciziilor CCR. Statul de drept presupune condamnarea abuzurilor privitoare la drepturile şi libertăţile românilor, iar independenţa Justiţiei nu înseamnă doar laude găunoase la adresa DNA, DIICOT, Parchet. Avem nevoie de un alt preşedinte, nu atât pentru că actualul –încă în mandat- n-a făcut nimic din făgăduinţele de acum cinci ani, cât pentru faptul de necontestat, că o femeie, tenace şi dârză, iubitoare de ţară, branşată intim la valorile europene, precum Viorica Dăncilă, inspiră încrederea necesară în realizarea proiectelor promise. Ca un detaliu evident, deplin subiectiv, Viorica Dăncilă este legată afectiv de această zonă geografică –Doljul-, prin căsătoria cu „unul de-ai noştri”. Dar nu în virtutea acestui amănunt merită votată, ci pentru că întruchipează vitruţile unui adevărat preşedinte al României. Cu imensă dragoste de ţară, faţă de oamenii ei. Klaus Iohannis ne promite în schimb războiul împotriva pesediştilor, măcelul româno-român, ca preşedinte al tuturora.