Legea, capitalismul şi moartea…

0
49

Prea încinşi în răfuiala noastră postelectorală, reanimaţi de virusul dezbinării, riscăm să mai luăm aminte la provocările, multe şi nevrute, cum se zice, ce ne împrejmuiesc încet, dar sigur, din interior şi din exterior. Politica însăşi, dezrobită – şi nu numai din ghearele hidrelor totalitariste, ci şi din logica raţiunii sale comunitare – şi readusă în Piaţă, în agorà, îşi arată nişte limite pe cât de reale pe atât de ignorate în absolutismul categorisirilor noastre. Distribuiţi, iarăşi, în „buni” şi „răi”, în „deştepţi” şi „proşti”, în „cinstiţi” şi necinstiţi”, în „îndrituiţi” şi „puşcăriabili”, nu ne mai rămâne nici timp şi nici chef să luăm aminte la formele Răului, cu vizibile semne apocaliptice, ce ne asediază ceas de ceas. Politic corect, suntem noi, cei „puri”, cei „curaţi” şi ceilalţi, totdeauna „impuri”, „necinstiţi”, indezirabili la masa noastră de prooroci ai Binelui.

Sunt sute de milioane de semeni în grele şi multe suferinţe pe Planetă, victime ale unui nou şi feroce capitalism, ai unei noi ordini, mondiale, evident, globalizate şi globalizante, în continuă şi „populară” expansiune. Un capitalism pe care nu puţini gânditori, fără vreun motiv de gaşcă, de grup, ori de… partid, îl descriu ca o nouă „religie” a banului, a profitului, ori a unui Nou Imperiu, (e se vedea cartea-tratat devenită best-seller de la apariţia ei, în 2000, semnată de germanul Michael Hardt şi de italianul Antonio Negri (Empire); un tip de societate furnizoare de iluzii, cu gustul unui jongler ce tulbură mintea mulţimilor prin ofertarea speranţei ca pură decoraţie într-o vitrină în care viitorul nu trece niciodată dincoace de sticlă.

Mă opresc la o singură, dar relevantă, întâmplare-eveniment petrecută joi, în Italia, cu implicaţii juridice şi justiţiare şi care, prin rezonanţa, dar şi prin semnificaţia sa mai profundă, interesează întreaga lume. E vorba de recursul unui proces, intentat încă din 2005 de către o comunitate dintr-o localitate din Piemonte, Casale Monferrato, împotriva a doi foşti proprietari ai unei multinaţionale profilată pe folosirea azbestului (un elveţian, de 64 de ani, Stephan Ernest Schmidheiny, şi un belgian trecut de 90 de ani, Jean-Louis de Cartier) ce-a funcţionat, din 1908 şi până în 1986, când a fost închisă de autorităţi.

Acuzaţia formulată la instanţa de fond şi pe care aceasta a respins-o a fost aceea de ucidere din culpă. Motivul l-au reprezentat cele 256 de decese din cauza maladiei mezoteliom (nu ştiu dacă se află şi în nomenclatorul nostru medical), adică neoplasm cu care sunt diagnosticaţi astăzi în zona respectivă peste trei mii de foşti angajaţi, dar şi din rudele lor. Cum spuneam, prima instanţă a respins cauza – se solicitaseră 18 ani de închisoare pentru cei doi foşti proprietari, în fapt ultimii moştenitori activi ai companiei multinaţionale.

Joi s-a judecat recursul, iar Curtea de Apel de la Torino a respins definitiv cauza intentată, invocând defecţiuni ale legii, mai exact ale legii prescripţiei ce-a devenit motiv de revoltă atât în pieţe, cât şi la nivelul autorităţilor statale, guvernamentale şi parlamentare.

Instanţa de recurs s-a justificat prin faptul că, pe de o parte, ar fi judecat din proces doar acuzaţia de distrugere a mediului prin otrăvire cu azbest, celălalt aspect, acuzaţia de crimă fiind prescriptibil în litera legii.

Ecoul şi rezonanţa cu iz de revoltă populară a străbătut, joi după-amiază şi seara târziu, întreaga Italie, determinându-l pe premierul Matteo Renzi să intervină, de la o adunare din Parma, cu o fermitate de-acum cunoscută, cerând modificarea imediată, în Parlament, a legii – şi a legislaţiei în ansamblul ei – în numele unei justiţii adevărate şi neechivoce.

Mă întrebam, privind mulţimile adunate la Torino, dar rememorând şi procesul de acum aproape doi ani, de la Tribunalul local, desfăşurat în trei locaţii grandioase amenajate pentru cele câteva sute de participanţi – partea civilă dar şi persoane din toată Europa – fiind considerat întâiul proces din lume contra… azbestului, cât timp şi câtă minte ne mai trebuie spre a înţelege, judeca şi, eventual, evita catastrofe similare, multe ascunse sub poleiala unui capitalism tutelat de un consumism scelerat şi al cărui unic motor rămâne profitul cu orice preţ.