Viaţa şi moartea unui călău nazist

0
37
Citeşte mai mult

Cu câteva săptămâni în urmă a murit, la Roma, fostul căpitan SS Erich Priebke, condamnat, în 1997, după o o odisee judiciară care a durat câţiva ani, după ce, identificat de jurnalişti americani de la ABS într-o localitate argentiniană de la poalele Anzilor sub un nume fals, a fost adus în Italia pentru a răspunde pentru oribila crima din ”Gropile Ardeatine” de lângă Roma, căreia i-au căzut victimă 335 de italieni, ca represalii pentru 33 de militari nemţi ucişi de o explozie pe o stradă amplasată de un grup de partizani.

Se întâmpla în 23 martie 1944, când Italia, odată demis  Mussolini, semnase deja un document în care se recunoştea învinsă, iar armata germană, la ordinul lui Hitler, şi-a schimbat statul din aliat în ocupant. Din controversata agendă a acestui caz ce-a animat scena politică şi civică din Peninsulă mai bine de un deceniu, mă voi opri la câteva aspecte rămase neelucidate, învăluite în pâcla unei istorii de pe care colbul continuă, insinuant, să alimenteze suspiciuni şi dileme, revolte şi suferinţe încă îndoliate. Consilier, mai întâi. la ambasada Reichului de la Roma, ca bun cunoscător al limbii, avansează, printr-un zel aproape fanatic, la gradul de căpitan primit direct în rândurile SS şi, cum va relata, într-un interviu acordat târziu cotidianului ”La Reppublica”, el este cel care, în urma atentatului, lucrează o noapte albă la întocmirea listei cu ”teroriştii” ce urmau a fi executaţi, al căror număr trebuia, potrivit unui ordin venit de la Berlin, să fie de 10 italieni la un militar german. Va recunoaşte şi că el însuşi greşise calculul, adăugând 5 viitoare victime în plus.

Printre aceştia, s-au aflat bătrâni, femei, bolnavi, adolescenţi, în genere membri ai unor aceloraşi familii şi 78 de evrei.

Măcelul reconstituit de câţiva supravieţuitori, inclusiv de unii dintre colaboratorii lui Priebke, e zguduitor şi astăzi: rânduri de câte cinci ucişi, peste cadavrele cărora erau obligaţi să se întinde alţi cinci, peste care alţi cinci, ridicându-se, astfel, cum povestea o supravieţuitoare, o grămadă înaltă de vreo doi metri. În plus, ei erau selectaţi astfel încât fiii să fie ucişi pe cadavrele părinţilor ori viceversa. Am revizionat zilele trecute imagini de la primul proces al lui Priebke în sarcina unei instanţe penale militare şi m-a oripilat atitudinea fostului căpitan nazist: imperturbabil, de un calm ostentativ afişând constant un surâs sfidător. De altfel, el nu şi-a negat niciodată fapta şi rolul decisiv în acea oribilă crimă, dimpotrivă şi-a declinat orice regret, arătându-se mândru de a fi dus la îndeplinire un ordin considerat perfect justificat de vreme ce toate cele 335 de victime au fost, în opinia sa de atunci şi de acum, nişte …terorişti.

Condamnat la închisoare pe viaţă, şi-a ispăşit, vreme de 15 ani, pedeapsa la …domiciliul său din Roma, din cauza unei cutume legislative italiene legate de un prag al vârstei. A murit, în 11 septembrie, în locuinţa sa, iar momentul înhumării, ca şi al ritualului funerar, au constituit motiv de noi scandaluri, confruntări între două tabere, cea a neofasciştilor romani care continuă şi-acum să-l considere drept un …erou, şi marea majoritate a opiniei publice care s-au opus înhumării sale în pământ italic. Noul primar al Romei a respins din capul locului orice compromis şi doar dintr-un discutabil ordin al prefecturii, coşciugul său ajunsese, la un moment dat, în localitatea de pe coline romane, la Albano Laziale. Refuzat şi acolo, s-a decis înhumarea sa într-un loc secret, undeva între Germania şi Italia (încă o ambiguitate menită marcă a-i seconda clandestinitatea celor cincizeci de ani trăiţi într-o libertate furată), în ciuda opiniei avocatului său care regreta, pentru o agenţie de presă, cu un cinism greu de acceptat, că ar fi meritat un loc public la care să i se fi putut aduce omagiu unei ”figuri devenite simbol de demnitate, libertate şi suferinţă umană”. Ca să vezi. Şi ca lucrurile să fie încă şi mai clare, în locuinţa sa s-a găsit şi un testament în care, departe de a se considera vinovat şi a avea un rest, măcar, de regret pentru crima abominabilă comisă, el însuşi îşi exprimă orgoliul de a fi dus la îndeplinire un ordin, cu onoare şi cu …demnitate.

Şi, iată cum, prin hrubele istoriei cu dulapuri gemând de schelete, locul dreptăţii meritate şi revendicate ca atare e suspendat spre a adăposti, în dispreţul chiar al unei elementare ruşini, încă un artefact printre atâtea altele cu care ne sfidează un trecut din ceaţa căruia continuă să ne bântuie fantome intrigante. Fost călău nazist a murit la două luni după ce împlinise un centenar de viaţă. El a apucat, astfel, să trăiască, în libertate, furată, cum spuneam, cât 10 dintre adolescenţii pe care i-a ucis. A-l gratula, nu doar de un apărător în togă, ci de numeroşi neofascişti romani grupaţi în mişcarea ce poartă imposibilul nume de ”Casa Pound”, şi după târzia moarte, cu apelative de onoare şi de demnitate este, cred, un sacrilegiu egal cu oroarea măcelului pe care l-a înfăptuit