Viaţa nefardată a unui personaj controversat!

 Cartea se intitulează „Jurnalul unui personaj controversat: Rememorări provocate de Vartan Arachelian” şi a apărut recent la Editura RAO, tot mai prestigioasă de la un an la altul. Romancierul, directorul de teatre, criticul de teatru, olteanul Dinu Săraru, acum octogenar, fabulos de-a dreptul ca narator, într-un dialog maraton cu Vartan Arachelian – discret, inteligent şi rafinat, stăpânind impecabil arta întrebărilor – amintind de o tinereţe a sa care îl anunţa un virtuos în lumea reporterilor autentici de televiziune, oferă o operă captivantă, cu de toate, despre o lume, poate mai ca lumea, în opinia lui Dinu Săraru, cu toate imperfecţiunile ei. „Sunt născut să mor controversat”, ar fi spus Dinu Săraru la lansarea volumului menţionat, la 16 aprilie a.c. (Hotel Novotel din Capitală), pentru ca istoricul Aurel Pop, preşedinele Academiei Române, să-l complimenteze, considerându-l un „maestru al spiritului”. Personaj complex, dinamic, greu de aşezat într-o altă tipologie, alta decât cea pur oltenească, legat afectiv de Petre Pandrea, autorul trilogiei „Nişte ţărani” şi al romanelor „Dragostea şi Revoluţia”, „Clipa”, „Ciocoii noi cu bodyguard”, recunoaşte că „nu a urât socialismul” şi, într-un fel, „dacă asta i-a fost hărăzit, destinul doar se execută”. Prieten cu toţi scriitorii vremurilor duse – Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Zaharia Stancu, George Macovescu, D. R. Popescu, Radu Popescu, Laurenţiu Fulga, Valeriu Rîpeanu, Octavian Paler, Marin Sorescu, Marin Preda, Dan Hăulică – Dinu Săraru are ce povesti, şi o face copios, cu un şarm desăvârşit, mai ales prin picanteriile relatate. Are vremelnic, în tinereţe, statutul de deţinut politic, este trimis la Canal, fără a fi judecat, de unde scapă, graţie intervenţiei lui Mihai Roşianu, lider comunist, secretar al Regionalei de partid Oltenia, foarte bun prieten cu tatăl scriitorului, care îl ajutase, împreună cu Gheorghe Maurer şi inclusiv cu cel care avea să devină Patriarhul României, Justinian Marina, pe Gheorghiu Dej să evadeze din lagărul de la Târgu-Jiu. Cu harul inegalabil, „controversatul personaj” povesteşte episoade memorabile, de la pseudo-înmormântarea dramaturgului Aurel Baranga la ce s-a întâmplat la Craiova înaintea „ultimului bal”. Se vânduseră toate biletele de intrare, la Teatrul Naţional, la „Primul cabaret politic din vremea aceea: Astă-seară stau acasă”, cu Ştefan Iordache, în rolul principal, textul fiind scris de cei care, astăzi, sunt grupul Divertis. Ioan Traian Ştefănescu, care era prim-secretar, „om fim, echilibrat cultivat, inteligent”, cum îl consideră Dinu Săraru, a fost invitat la spectacol, fiind asigurat: o să râdeţi cu poftă. Se buluciseră craiovenii şi a început odiseea cetăţeanului care vine acasă şi dă să cheme liftul, dar se stinge lumina. Dar s-a stins lumina nu doar pe scenă, ci şi în oraş. Lumea din sală a crezut că e vorba numai de situaţia din spectacol, dar lumina nu s-a mai aprins, deloc, nici în Teatru, nici în oraş. A durat 20 de minute „pana de curent” din Craiova, şi nota de la Securitate a precizat că: spectacolul de la Teatrul Mic a fost de vină că s-a produs panică în tot oraşul. Ce a urmat, nu e greu de imaginat. Sau o altă poveste: prin 1988, scriitoarea Ana Blandiana, supărată că are probleme, i-a dat telefon lui Nicu Ceauşescu, în biroul căruia se afla Dinu Săraru, şi s-a plâns. „Uite ce mi s-a întâmplat, după ce mi-au apărut acele poeme, mi s-a ridicat dreptul de semnătură”. Şi Nicu Ceauşescu i-ar fi spus: „Lăsaţi tovarăşa Blandiana, rezolv eu”. Şi a rezolvat. Ei, şi? A condus Teatrul Mic, Teatrul foarte Mic, într-o manieră inegalabilă, adunând “crema” actorilor din ţară: Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Mitică Popescu, George Visu ş.a.m.d. O întâmplare: unul din finii săi era regizorul Geo Saizescu, din Drobeta Turnu Severin. Care după decembrie 1989, la telefon, i-a adus aminte scriitorului că a fost “nomenclaturist”, ceea ce era adevărat, fiindcă făcuse parte din CC al PCR. Dar nu era singurul. A urmat un recital la telefon şi în cele din urmă relaţiile au fost restabilite. Ca la români. La fel s-au întâmplat lucrurile şi cu Guţă Băeşu, cu Octavian Paler, cel dintâi publicând în “România literară” un articol intitulat “Şobolanii roşii”, în care îl făcea praf pe Dinu Săraru, acesta publicându-l anterior, număr de număr, pe cel dintâi în revista teatrului ca să câştige şi el un ban în plus. Bârfe din lumea teatrului, oportunism, duplicitate, ipocrizie, ingratitudine şi tot ceea ce ştim despre noi, despre fibra noastră morală, nu scapă de sub lupa lui Dinu Săraru, care i-a exasperat pe mulţi prin faptul că aparent înregimentat, nu s-a regimentat niciodată, nicăieri. Are fantezia aceea a omul din Vâlcea, a românilor, acea combinaţie de mistică răsăriteană de mare credinţă, de pragmatism al imediatului pe care îl are ţăranul. El vine de undeva, din lumea aceasta care este la marginea ereziei, dar care întotdeauna îmbină fantezia în peisaje de neuitat, în romanele sale, cu bucuria metaforei. Aidoma ţăranului liber, al ţăranilor din care vine poporul nostru, Dinu Săraru este o emblemă a unei lumi, cu tot ce a avut ea, şi destinul său chiar este unul interesant, relevându-l în toată cruditatea lui.