Într-un interviu, acordat ieri, pentru cotidianul american „New York Times”, preşedintele Klaus Iohannis a spus, între altele: „Avem nevoie de un guvern suficient de puternic şi cu o viziune economică pe termen lung, care să schimbe lucrurile. Ne trebuie un guvern care să vină cu un nou mod de abordare şi care să aibă curajul de a păstra un set de reguli economice atât timp cât este necesar. (…) Avem nenumărate reguli care se schimbă în continuu şi asta descurajează investitorii”. Aşa cum a fost formulată abordarea, cam „vicleană”, a preşedintelui Klaus Iohannis, lasă loc la diverse interpretări. Încât se poate înţelege şi una şi alta. Neprecizând expres „un alt guvern”, se poate înţelege că dezideratul enunţat, „al unui guvern suficient de puternic şi cu o viziune economică pe termen lung”, este plasat chiar celui condus de premierul Victor Ponta. Supus deocamdată unei presiuni teribile, atât din partea „noului PNL”, cât şi a frondiştilor din propriul partid. Nu excludem ca domnul Klaus Iohannis să dorească un guvern nou, ceea ce nu putea declara deschis unui cotidian american, exigent cu respectarea regulilor democratice. Fireşte, preşedintele Klaus Iohannis nu poate schimba guvernul, dar poate exprima dorinţa unei „noi abordări” din partea celui existent sau a altui guvern, susţinut în Parlament, pe lângă PNL, şi prin aportul unei oşti de strânsură, reţetă statornicită. Pe de altă parte, noul PNL, prin tenorii săi, unii precum Cătălin Predoiu şi Vasile Blaga, aparţinând ex-PDL, măturat literalmente la alegerile legislative de acum doi ani, se consideră „pregătit” şi … îndreptăţit să revină, în timp ce camaradul lor Gabriel Stan, fost ministru, declară ce declară, cu o dezinvoltură dementă, despre Anastase, Videanu şi Berceanu, la care aceşti vechi comilitoni nici nu visaseră. De fapt, problema cu duşmanul din vecinătate – colegul de vot, prietenul de altădată – nu din tranşeele opuse, devine valabilă şi la social-democraţi, Alina Gorghiu, de pildă, lidera noului PNL, cu aerul său distins, făcând figura de demon minor pe lângă Marian Vanghelie, Radu Mazăre sau Marian Oprişan. Devine tot mai evident că Victor Ponta, liderul unui mare partid, s-a autoamăgit, prea încrezător de sine în evaluarea câmpului de luptă: formulele de convieţuire cordială cu Klaus Iohannis îl pot ajuta la nivel de imagine, ceea ce nu s-a întâmplat cu predecesorul actualului preşedinte. Dar nu se poate guverna pe bază de înţelegere, mai ales că domnul Klaus Iohannis promisese că va deconecta funcţia de preşedinte de la un stil inacceptabil. În schimb, are destule probleme în propriul partid după pierderea alegerilor prezidenţiale. Când inclusiv ziarul „Azi”, apropiat social-democraţilor, în general stângii, îl critică vehement, dar cu argumente, liderul PSD chiar are dificultăţi şi multe şi le-a creat singur, prin ambiguităţi şi neinspiraţie, începând cu ostracizarea senatorului Mircea Geoană. Pentru a doua oară. Nu poţi marginaliza sau exclude din partid un fost preşedinte al acestuia, pentru motivul că „nu cântă în cor”. Dacă nu suntem drepţi, nu suntem nimic. Un partid democratic nu este o firmă privată, fie ea şi multinaţională, la care patronul sau CEO pot trimite acasă pe cine mormăie în batistă. Sub o imensă presiune psihică, care se dezvoltă de la o zi la alta, venită din propriul partid, dar şi din partea unei opoziţii resuscitate după alegerile prezidenţiale, Victor Ponta avea nevoie imperativă de nişte sfetnici de taină de bună calitate. După interviul dat de deputatul Sebastian Ghiţă celor de la DC News Live, unul dintre apropiaţii săi, ne-am mai luminat. Chiar suficient. E destulă ambiguitate în ce a vrut să spună Klaus Iohannis în referirea sa despre guvern din interviul din „New York Times”, dar e perceptibil că Victor Ponta are mari probleme „care fierb la foc mic” de unde nu s-ar fi aşteptat până recent: din propriul partid.
