Ziua fericirii: paradoxul unei celebrări

0
35
Citeşte mai mult

Mi s-a părut stranie, cu doi ani în urmă, informaţia pe care ONU ne-o făcea cadou instituind oficial o Zi a Fericirii, pe 20 martie – dată subînscrisă, sub acelaşi halou mediatic cu valenţe uşor manipulatoare, sensibilizării opiniei publice odată cu sosirea primăverii. Nu-i nimic amendabil într-o astfel de iniţiativă, mi se poate replica. Şi, în definitiv, ce mai contează, în lumea de azi atât de subjugată festivismului decorativ, încă un prilej de înseninare? Cu atât mai mult cu cât, marcând ieşirea dintr-o hibernare tasată nu de puţine încercări, unele planetare, altele sub crusta anxietăţilor de tot felul, individul uman, transformat într-un Subiect tot mai slăbit al Istoriei, resimte nevoia unei compensaţii pe care numai Natura i-o mai poate oferi. O Natură încă în stare să-l mai îmbie de sub clopotul de sticlă în care ea însăşi îndură, cu stoicism, agresiuni devastatoare.

Prin urmare, sugestia acestei iniţiative are ceva din oferta unei terapii, invitând la abolirea, pentru o zi, a numeroaselor suferinţe, provocări, necazuri, drame şi tragedii cărora umanitatea în întregul ei, dar şi parcelată după criterii pe cât de istoricizate pe atât de dificil de explicat şi de împărtăşit, abia le mai poate suporta.

De la antici până azi, o definiţie satisfăcătoare a fericirii nu s-a dat. Ca adevărul, ea scapă oricărei tentative explicative şi, pe cât de ispititoare, în evocarea cvasi-cotidiană, pe atât de inefabilă rămâne la finalul oricărui efort intelectiv. Nu mai mult decât o stare, probabil cea mai spontană, în sensul dimensiunii ei minimaliste în durată temporală, fericirea e, cu siguranţă, o nălucă. Ori o nălucire. Un şir de sclipiri intermitente ale unor clipe, la rândul lor indefinibile în termenii unei logici elementare: simple puseuri liniştitoare ale trudei existenţiale, însă într-o distribuţie de o diversitate care, tocmai ea, diversitatea, o face încă şi mai de nepătruns la nivelul unei semantici la îndemână. De aceea, nălucitoare cum e, în esenţa ei, apare înşelătoare la suprafaţă, în ipostaze atât de neaşteptate.

Un copil poate să şi-o revendice în forma surâsului matern, ori al unei jucării râvnite, al tandreţei îmbrăţişării paterne ce poate alina, o clipă, o sâcâitoare durere de dinţi. Un tânăr, bântuit de adierile iubirii, îşi poate linişti tumultul sufletesc în lumina, de-o clipă ce pare o veşnicie, aprinsă în ochii celei căreia e gata să i se dăruiască. Un matur, familist tutelat de multele griji ale familiei, îşi poate uita, tot o clipită, resemnarea generate de neîmpliniri, şi să se regăsească, fericit, în tihna casei, a pomului şi a copiilor – toate trei desemnate de înţelepciunea populară, ca probe sigure ale unui destin împlinit.

Lucrurile se schimbă însă radical când trecem în planul social mai larg: există, neîndoielnic, suferinţă, durere, chin, cu asupra de măsură, în lumea de azi. Nedreptatea, nu doar ca lipsă de noroc (căci nu totdeauna norocul şi-l face …omul, mai ales când existenţa sa e dinainte sortită eşecului, supusă neputinţei, sustrase dreptului elementar la şanse egale etc.), e cea care spuzeşte de pretutindeni în lumea în care trăim. O lume care, ni se spune, a pierdut până şi noţiunea timpului, în succesiunea sa atestată milenar, din moment ce clipa, cea repede, ne prinde în urzeala promisiunilor ei, mai iluzorii decât cele mai avântate mituri şi ficţiuni. Îmi e greu să înţeleg, de pildă, precipitarea generaţiilor mai tinere de a sări etape ale propriei lor existenţe, de a avea cât mai multe şi cât mai repede, iarăşi sub presiunea clipei, dacă se poate TOTUL pe cât posibil cu un minim efort, ba chiar necondiţionate de vreun merit.

Atâta câtă poate fi identificată, fericirea e mai curând suma – ori şirul neobişnuit de fragil – a celor mai mărunte fapte, gesturi, întâmplări, norocoase, cum le spunem: bobul de nisip din curtea copilăriei, regăsit acelaşi după ani de pribegie, zâmbetul tacit al unui prieten recâştigat, rodul, mult ori puţin, al pomului ce-şi aruncă mireasma florală în odaia casei pe care ţi-ai construit-o, firul de iarbă de pe aleea parcului în care te-ai îndrăgostit. Toate acestea, dacă trebuiau să poarte o nume, acela ar fi al Fericirii. Nălucitoare, cât este. Şi nu mai puţin năucitoare. O beţie de-o clipă care, uneori, face cât întreaga viaţă.