De ce nu şi un alt popor?

0
121

La începutul anilor ’90, domnul Andrei Pleşu, eseist prolific, universitar, director al Colegiului Noua Europă, părea unul dintre puţinii intelectuali cu busolă la purtător şi textele sale din „Dilema” (înaintea „Dilemei Vechi”) preluate apoi în cartea “Chipuri şi măşti ale tranziţiei” („Humanitas”, 1996) sunt o dovadă. Cochetând discret şi cu politica, chimia eruditului s-a modificat, pe româneşte spus, a cam luat-o pe… arătură. De regulă, cum afirma şi domnia sa, într-o împrejurare, personajele publice “se cam smintesc de prea mult succes“. În cazul de faţă, mai degrabă moralistul neamului s-a molipsit, sau lasă impresia asta, de la bunul său prieten Gabriel Liiceanu, exhibând o ţâfnă neconvingătoare, frecvent resentimentară, care îi dinamitează buna-cuviinţă, faţă de toţi cei poziţionaţi în alte câmpuri de convingeri şi idei. Prezent la Constanţa, pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Ovidiu”, domnul Andrei Pleşu, citat de site-ul “Constanţa noastră“, a spus că “nu doar clasa politică trebuie schimbată, ci odată cu ea şi presa (…). Cade primul ministru, cade guvernul, cad toate ălea, dar noi tot cu Ciuvică, Ciutacu, Striblea, Rareş Bogdan, ăştia-s eterni“. În ceea ce-l priveşte, la festivitatea respectivă, traversat de o obiectivitate în exces, Andrei Pleşu s-a autocaracterizat savuros drept… un leneş. A mai spus asta. Şi trebuie crezut. N-am vrea însă să acredităm faptul că Andrei Pleşu e leneş şi când gândeşte. Câteva referiri sobre, chiar îngrijorări din partea domniei sale, la ceea ce s-a întâmplat, cu schimbarea unui guvern politic votat democratic, cu unul de tehnocraţi, fără nici o susţinere populară – nerezultat în urma unor alegeri –, poate ar fi fost bine venite. La nivelul Uniunii Europene astfel de întâmplări sunt extrem de rare şi numai în situaţii exprese. Referirile sale la presă sunt de-a dreptul hazardate, amestecând de-a valma nişte nume de jurnalişti, convertiţi la comentariul politic, cu apariţii frecvente pe sticlă, cu presa scrisă şi nu numai, la modul pauşal. Fără să ne precizeze ce-l deranjează: deontologia, etica, stilul. Această viclenie candidă la o persoană elitistă, dispusă să joace cartea “obiectivităţii”, până la abandonarea adevărului şi bunei cuviinţe, nu mai pare de mult suspectă. Fiindcă, aşa cum ne preciza, într-o împrejurare “nu se exclude din clubul bombănitorilor” şi la unele lucruri totuşi se pricepe: de pildă la problemele de stil. Şi ne-a convins în suficientă măsură. Dar totuşi rămânem cu o nedumerire la ofuscările biografului îngerilor: dacă doreşte o altă presă, de ce nu şi un alt popor? Confecţionat numai din certitudini, ideocratul nostru s-a simţit bine, în toate pijamalele, când boţite pe stânga, când pe dreapta, şi un recurs la memorie, prea radical, nu-l avantajează deloc. I-au mai spus-o şi alţii. Ca fost ministru al Culturii în prima administraţie a lui Ion Iliescu, şi apoi ministru de Externe pe mandatul lui Emil Constantinescu, şi apoi consilier prezidenţial pe timpul lui Traian Băsescu, domnul Andrei Pleşu, anti-PSD-ist convins astăzi, trebuie privit cu înţelegere. Când se vrea însă ţârcovnicul moral al neamului, mulţumit de sine, zglobiu şi agitat, ne face să tuşim. Şi chiar când poate avea dreptate, nimeni nu-i mai ia vorbele în seamă.