O carte despre Ceauşescu a fostului său secretar personal

S-au scris multe cărţi despre Nicolae Ceauşescu, în anii din urmă, şi de autori români, dar şi străini. Şi mai reuşite, ca de pildă „Căderea lui Ceauşescu” (titlul original „La chute de Ceauşescu” – 2019, Ed. Kryos) autor Radu Portocală sau volumele Laviniei Betea, despre fostul lider de la Bucureşti, dar şi slabe sau oricum neinteresante, lipsite de verosimilitate. Despre Constantin Boştină, gorjean de loc, autorul cărţii „În ochiul ciclonului” (Ed. Evenimentul Zilei şi Capital – 2021) auzisem în tinereţea mea jurnalistică numai lucruri decente, el fiind alături de Ion Traian Ştefănescu, ambii tineri universitari, veniţi în politică de la UASRC, două mari lumini, desigur între altele, pe care se putea conta într-o altă întorsătură a lucrurilor. Doi ani şi jumătate secretar personal al lui Nicolae Ceauşescu înseamnă un timp din viaţa unui om, trăită la cea mai mare tensiune, într-o funcţie insolită, creată special. „Cartea o gândesc de vreo 30 de ani. După 1989 şi până în prezent am fost şi sunt încă puternic frământat de o întrebare: a fost perioada 1965-1989, când Nicolae Ceauşescu a fost liderul partidului şi statului, una fastă sau una nefastă pentru România? Privind analitic şi obiectiv, eu afirm fără ezitare că a fost mai mult fastă decât nefastă. O astfel de opinie sper să nu fie percepută ca o nostalgie după perioada cât Nicolae Ceauşescu a condus România, ci mai degrabă o recunoaştere a unor realităţi, dovedite de fapte şi cifre, de progres şi dezvoltare economică, dar şi de diplomaţie internaţională”. Lansarea cărţii a avut loc luna trecută la Clubul Diplomatic din Capitală, bucurându-se de o audienţă teribilă. O menţiune a lui Cornel Nistorescu, de la „Cotidianul”, prezent la eveniment, un jurnalist în care cred. „Constantin Boştină a fost liderul studenţilor din România, în perioada în care UASRC a atâns un vârf al existenţei sale politice, fiind populată la vârf cu activişti de valoare profesională şi morală incontestabile. Sunt mulţi care se dau deştepţi şi intransigenţi în judecăţile lor anticomuniste. Dar UASRC pe vremea lui Ion Traian Ştefănescu, şi mai apoi pe mandatele lui Constantin Boştină în ciuda ideologiei, a strâns oameni de o valoare pe care România democratică nu a mai reuşit să o repete”. Nu mi-am propus o recenzie a unei cărţi, cu destule dezvăluiri interesante, dar o recomand şi celor care n-au mai citit nimic de 20 de ani, pentru informaţia veridică livrată şi chiar stilistica îngrijită a naraţiunii. Ce noutăţi am aflat? Conflictul dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov este mai vechi decât se ştia şi ţine mai mult de o incompatibilitate comportamentală. Dacă în 1981, Nicolae Ceauşescu susţinea exact tezele pe care Mihail Gorbaciov urma să le promoveze opt ani mai târziu, este pentru schimbarea plutea în aer şi nu liderul de la Bucureşti a fost motorul acestei schimbări, ci tocmai cel de la Kremlin. Pe 17-18 octombrie 1989, Nicolae Ceauşescu s-a aflat la Botoşani, într-o „vizită de lucru”, unde Constantin Boştină îndeplinea funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului popular judeţean. Scopul vizitei unul special: o întâlnire tete-a-tete cu Constantin Boştină: „Auzi, tu te cunoşti cu Egon Krenz. Am informaţii că la 25 august a fost la Gorbaciov şi s-au discutat nişte lucruri acolo. Ăştia ai mei nu m-au informat suficient sau nu au informaţii. Du-te şi cere-i o întâlnire privată şi află ce au discutat la Moscova”. Egon Krenz fusese prim-secretar al tineretului din RDG pe vremea când Boştină era preşedinte la studenţi în România şi evident se întâlnise repetat cu el. Întâlnirea a avut loc, cu mare discreţie, şi Egon Krenz i-a transmis că a discutat cu Gorbaciov graficul de schimbare a conducerilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, până la sfârşitul anului. Honecker, care era pe atunci prim-secretar al PSUG urma să se îmbolnăvească „programat”, iar Krenz să devină prim-secretar al partidului socialist din RDG, Jivkov în Bulgaria, trebuia să facă un pas înapoi, în Polonia nu se puneau probleme fiindă exista Solidarnost, iar în Ungaria de asemenea lucrurile erau rezolvate. Singura necunoscută era România. Krenz l-a sfătuit pe Boştină să încerce cu Traian Ştefănescu şi Nicu Ceauşescu să-l sfătuiască pe Nicolae Ceauşescu să cedeze puterea. Să facă această declaraţie eventual într-o plenară. În caz contrar, nu va apuca Anul Nou cu el la putere”. Cum i-a transmis Boştină lui Ceauşescu chestia asta este descris pe larg în carte. Cert este că această confesiune demonstrează că după desfăşurarea evenimentelor din Europa Centrală şi de Est rolul principal l-a deţinut Moscova, condusă atunci de Mihail Gorbaciov, în timp ce reprezentanţii statelor occidentale au fost nu atât simplii spectatori sau complici, dar au jucat un rol determinant, accentuat de la o perioadă la alta. Nicolae Ceauşescu a avut o confirmare clară a faptului că urma să fie înlăturat de la putere până la sfârşitul anului 1989, şi a preferat să rămână perdant „pe baricadă”. Ceea ce s-a întâmplat, se cunoaşte. Toate cărţile mari pe care le jucase în politica internaţională, lideri de la Casa Albă recunoscându-i meritele, s-au năruit ca un castel de nisip lovit de ape. Monumental, în afara oricărei discuţii rămâne dialogul dintre Nicolae Ceauşescu şi Henry Kissinger, reprodus integral în carte, realizat la 3 noiembrie 1974. Ceauşescu nu a fost prins nici o secundă cu garda lăsată. A fost punctul culminant al exercitării de către România a statutului pe care şi-l câştigase de mare putere diplomatică a lumii. Henry Kissinger care a fost mulţi ani arhitectul politicii externe americane l-a tratat pe tot parcursul dialogului pe Nicolae Ceauşescu nu numai de la egal la egal, ci ca pe un jucător politic major capabil să influenţeze decizii cardinale de politici internaţionale. În postfaţa cărţii realizată de Ion Cristoiu acesta titrează “Drama României lui Ceauşescu n-a fost dictatura. A fost dictatura bicefală”. În martie 1989 când datoria României s-a închis, la rezerva naţională exista 1,7 miliarde dolari plus creanţe externe de 3 miliarde care urmau să fie încasate, în evaluarea lui Constantin Boştină, peste 10 miliarde în alte evaluări. Cu titlu de exemplu, Irakul avea în 1990 o datorie faţă de România de 1,4 miliarde dolari, adusă de americani în mod artificial la doar 200 de milioane, suma urmând să fie plătită în următorii 20 de ani. Nu ştim dacă intenţia lui Constantin Boştină a fost aceea de a-l imita pe Jacques Attali, fost principal consilier al lui Francois Mitterrand, în lucrarea sa “Aşa cum a fost” (Ed. Historia, 2008), scrisă la 12 ani după moartea preşedintelui francez, dar ea reprezintă o analiză riguroasă a mizelor strategice ale vremii, a calităţilor şi defectelor fostului lider de la Bucureşti şi a contextului în care i s-a decis sfârşitul, ferindu-se de orice parti-pris, dar şi orice exagerare.