Contemplând o dedicație pe o carte

0
1004

Domnului Mircea Canțăr, această pasă lungă, înapoi, înapoi…”. Aceasta este dedicația tulburătoare a talentatului poet Adrian Bodnaru, membru al Uniunii Scriitorilor, prezent în antologii de poezie, premiat în repetate rânduri de Filiala Timișoara, prin urmare un consacrat al literaturii actuale. Dedicația o regăsesc pe volumul „UNIVversuri (Ed. Aius, 2018), un volum, cum se poate descifra din titlu, despre Universitatea din Craiova. Cu aluzie la o rubrică de ziar, intitulată, de atunci „Pase scurte, pase lungi”.

Nu am vocație mărturisită pentru a spune dacă o poezie este valoroasă sau nu, presimt că nu m-ar ține puterile, nici măcar la nivelul mediu al altora, dar în fața volumului lui Adrian Bodnaru, plecat din Balșul Olteniei pentru a se stabili la Timișoara, am să mă hazardez cu prudență. Și o fac pentru că nu am crezut vreodată că pot lăcrima la o emoționantă dedicație de carte. Cu simbolistica ei.

Și așa cum Humphrey Bogard („Rick”), îndrăgostit rece şi sincer, sarcastic şi patetic, îi mărturisește lui Ingrid Bergman, prin cea mai sobră şi corectă declaraţie de dragoste, în filmul acela sfâșietor, „Casablanca”, „e o plăcere să te pot privi”, tot așa îndrăznesc să scriu: este o plăcere să îl citești pe Adrian Bodnaru, cu respirația lui tonică, elogiind, dar nu este cuvântul potrivit, vremurile „Craiovei adevărate”. Vremuri pe care scriitorul Radu Paraschivescu, într-o referire seducătoare la cartea menționată, le consideră „prilejuri de complicitate și de ghionturi date sistemului”. Și de încălzire a sufletului, pentru a face cugetul mai tăios, mai dur, pentru a-l căli, am adăuga noi.

Toate poemele inserate în volum sunt, de fapt, niște virtuți de palmares sau borne ale izbânzilor ce dădeau un conținut, deloc efemer, unei existențe cu atâtea și atâtea neajunsuri, celor care iubeau nespus echipa de fotbal a Craiovei. Răzbate un fior, pe alocuri inefabil, din construcţia versurilor. Evitând orice exaltare prozodică, versificarea este greu egalabilă, are cadență și accente bine puse, încarnează perfectul simplu, cu obstinaţie, semn al organicei apartenenţe la aceste locuri, reeditând, fără nostalgie villoniană, o epopee oltenească. „UNIVversuri” (a nu pierde din vedere jocul de cuvinte din titlu), un volum de versuri într-o cheie inedită, cu emoții greu de exprimat în cuvinte, îmi readuce în minte un film, „Umbrelele din Cherbourg” – patru nominalizări la Oscar, o nominalizare la Globul de Aur, un premiu Cannes – de fapt un music-hall, ca formă de evadare și refulare, cu Catherine Deneuve fascinantă, la o vârstă și un rol comparabile cu cele ale lui Ilie Balaci, în toamna aceea „care niciodată nu fu mai” la adieu cu bordelezii.

Nu aș fi crezut că, licean fiind, poetul de astăzi, aidoma și altora din generația sa, plutea cu gândul, la ora de anatomie, la isprăvile Craiovei, pe „Centralul” de neuitat, care aducea glorie și ne făcea cunoscuți în Europa. Revin la „Casablanca” şi am să încerc să mă explic: unul din meritele filmului stă în următoarea poveste. De la producător la regizor, de la vedete la figuranţi, nimeni nu a crezut că pelicula va fi nemuritoare. Şi are 76 de ani. Bogard a lucrat tot timpul mârâind, că nu îi place rolul, iar Ingrid Bergman („Ilsa”) se grăbea să prindă turnările la „Pentru cine bat clopotele?”, care i se părea esenţial pentru cariera ei. Noi am rămas bosumflaţi de deznodământul acela neverosimil din returul cu Benfica Lisabona, de care îşi aminteşte şi autorul. Nu am crezut, nici noi, că aventura europeană, de atunci, va deveni pagină de istorie a Olteniei. Sugerând multe despre spiritul oltenesc. Aşa cum era şi a rămas el.