Inegalitate vs Democraţie: adevărul spectral al globalizării

0
39

De la declanşarea crizei economice în 2009 s-a scris, s-a vorbit, în cele mai variate contexte şi ambiente (inclusiv în cele academice), despre un fenomen cu o miză cvasi-istorică şi anume augmentarea, pe cât de neaşteptată pe atât de reală, inegalităţii între clasele sociale. Dacă, aşa cum se presupune, clasele sociale mai există în formele pe care le-a impus tradiţia. Dincolo de poziţii teoretice în confruntare, o certitudine rămâne: binomul bogaţi-săraci a existat şi va continua nu doar să persiste, ci să capete noi dimensiuni îngrijorătoare, argumentul cel mai pertinent şi mai invocat fiind acel 1 la sută din avuţia lumii deţinută de cei bogaţi în detrimentul unei majorităţi.

Numai că toate dezbaterile şi reacţiile venite dinspre mediul academic, economic şi nu numai, nu s-au regăsit nici pe agenda guvernelor şi, pe cale de consecinţă, nici a politicilor adoptate de formaţiunile în ecuaţia, altminteri şi ea tot mai contestată, de stânga-dreapta.

Printre economiştii de reputaţie în materie, Branko Milanovici, profesor la Universitatea din New York, mai puţin cunoscut breslei autohtone de profil, pare a se înscrie printre vocile cele mai autorizate în acest domeniu cu alură de strictă specializare. Ultima sa lucrare, cu titlul „Global Inequality: A New Approach for the Age of Globalization” („Inegalitatea în lume: o nouă abordare pentru era globalizării”), apărută la începutul acestui an la Harvard, e, cum indică şi titlul, o abordare profundă şi disociativă a uneia dintre cele mai mari sfidări pe care globalizarea le aruncă lumii de azi şi, mai ales, celei de mâine.

Autorul a acordat un interviu publicaţiei milaneze Micromega, ca preambul al ediţiei italiene ce urmează să apară la nu mai puţin prestigioasa editură Il Mulino din Bologna.

Câteva aserţiuni ale sale mi se par nu doar interesante pentru specialişti – economişti şi politologi -, dar şi incitante pentru noi, trăitori în acest arc de timp cu o „misterioasă” deschidere spre o lume ale cărei necunoscute îngrijorează.

La întrebarea privind şocul indus de criză şi, în consecinţă, transformarea bruscă a inegalităţii într-un argument central al discursului public, la nivel academic şi mediatic, Milanovici răspunde că, deşi inegalitatea nu-i un fenomen nou, ci doar mascată, timp de un sfert de veac, de liberalizarea accesului la credite care a conservat iluzia unei condiţii sociale normale clasei de mijloc. Or, declanşarea crizei – în primul rând financiare şi, mai apoi, sociale – a condus la o conştientizare a adevăratei condiţii sociale a sute de milioane de persoane care au resimţit povara acelor îndatorări. Şocul, adaugă autorul, a căpătat, curând, şi o dimensiune culturală, căci mai toată lumea a realizat că în absenţa creşterii economice, cei care şi-au potenţat avuţia, acel 1 ori, după alţii, 5 la sută, au continuat să se îmbogăţească, în timp ce restul au sărăcit.

În ce priveşte reacţia clasei politice, din SUA până în Rusia, ca şi mai ales în Europa, partidele dispuse în ecuaţia stânga-dreapta, departe de a-şi fi păstrat poziţiile tradiţionale, le-au amestecat, încât, relevă autorul, nu-i de mirare că socialişti francezi ori comunişti spanioli şi italieni s-au mutat spre un centru, himeric, ba chiar concurându-şi, uneori cu succes, adversarii aşa-zişi ideologici. De aici încolo, n-a mai rămas loc decât pentru „programe” populiste, preluate de extremisme, cele mai insidioase dintre ele fiind cele propulsate, cu impulsuri xenofobe. Cât despre mişcările de stânga, de tip Podemos, Syriza, care îşi punctul de plecare şi de reper în manifestările americane cunoscute sub genericul de Occupy, acestea par să se instaleze în locul lăsat liber de „vechea” stângă, însă şansele lor reale depind într-o măsură considerabilă în capacitatea de a identifica soluţii la nivel de macro-strategii.

Milanovici nu exclude, în fapt, perspectiva postării spre dreapta, mai ales a tinerilor, ca poziţionare de pe urma crizei, a celei ce-a avut loc şi a celei care, probabil, e pe cale să se întoarcă. El se întreabă, de exemplu, ce anume l-ar determina pe un tânăr francez să meargă pe mâna lui Hollande, cât timp politicile socialiştilor săi sunt, la nivel „domestic”, de dreapta, comportându-se exact ca „imperialiştii” pe plan extern.

Cât despre Europa de Est – afirmă economistul ce-a fost mulţi ani în boardul de cercetători al Băncii Mondiale – „n-a mai rămas nici umbra vreunui partid de stânga”.

Că e ori nu aşa, diagnosticul lui Milanovici n-ar trebui ignorat. Sunt multe probe în favoarea argumentelor sale, la care pretinşii social-democraţi de la noi continuă să le ignore.