Vara vrajbei noastre!

0
132
A trecut şi îndelung „moşita” moţiune de cenzură a liberalilor, destul de fadă şi redactată neîngrijit, cu fracturi logice, într-o desconsiderare umană covârşitoare a adversarilor politici, văzuţi cu un fanatism demn de evul mediu întunecat. „Textul moţiunii a fost un fake”, apud Victor Ponta, PRO-România. Moţiunea a fost respinsă, întrunind doar 202 voturi „pentru” (şi 7 abţineri). Deşi s-a lucrat în ultimile zile la trădări otrăvite, linguşeli scabroase, vorbe sforăiotare, nimic nu a lipsit din arsenalul sinucigaşilor beligeranţi. A fost o confruntare „la baionetă”, cum demult nu s-a mai văzut. Social-democraţii, alături de ALDE au îndeplinit multe din angajamentele electorale, dar credibilitatea guvernării, inevitabil, s-a erodat. Miza moţiunii de cenzură a fost mare: în primul rând, premierul Viorica Dăncilă nu a vrut să piardă statutul de premier, în apropierea Congresului PSD, la care aspiră să obţină mandatul de lider. Determinarea sa din discursul rostit a fost una teribilă. Dur şi argumentat, a desfiinţat textul moţiunii de cenzură, şi nu a rămas datoare cu nicio replică la atacurile adversarilor. „Am încredere că românii ştiu să facă diferenţa între declaraţiile demagogice şi guvernarea responsabilă (…) România are cea mai mare creştere economică şi nu o spunem doar noi, o spune Comsiia Europeană”. Programul de guvernare i-a speriat pe nu puţini lideri ai dreptei europene care au alergie la „particula” socialist. În agora democraţiei s-a produs şi… Raluca Ţurcan, ca o exponentă a dreptei moderne. Nu comentăm zicerile domniei sale, pe alocuri năucitoare. Spunem însă altceva: în 1938, la Capşa, Eugen Ionescu şi Amedeo Lăzărescu urmăreau mărşăşuirea zgomotoasă a legionarilor pe bulevard. Atunci scriitorul absurdului a exclamat: „Rinocerii, rinocerii!”. S-a făcut trimitere undeva în corpul moţiunii de cenzură la discursul şi acţiunile anti-europene ale… social-democraţilor. S-a inventat ad-hoc un anti-europenism aiuristic, doar pentru câteva tuşe la adresa multi-naţionalelor, care urmau să suporte un impozit pe cifra de afaceri şi să majoreze salariul minim. Îngrijorările stârnite în cercurile corporatiste, au umplut Piaţa Victoriei de tineri chitiţi să reziste la infinit. Aşa că ţopăiala politică a pesediştilor a sfârşit în logica noii corectitudini europene, prin chemarea premierului de atunci la Bruxelles. Şi totul s-a terminat în două mişcări ca la şah. Cât de anti-europeană era o asemenea cerinţă? O readucere în actualitate a amânării sine die a admiterii României în spaţiul Schengen, altminteri promisă şi repromisă de Jean Claude Juncker, se cheamă… anti-europenism? În urmă cu vreo două zile la Varşovia, preşedintele Consiliului European Donald Tusk, fost premier 2007-2014, a fost acuzat într-o Comisiei Parlamentară dominată de deputaţi PiS (Dreptate şi Justiţie) de fraudarea la TVA în epoca în care era premier. Şi alte lucruri deloc minore, inclusiv legate de prăbuşirea avionului prezidenţial în 2010, în Rusia, la Smolensk, cu preşedintele ţării, Lech Kaczynski şi alte 95 persoane. Pentru reformele din justiţie, PiS are tensiuni cu UE, acuzat fiind de ameninţări la independenţa justiţiei şi a statului de drept. Neîndoielnic, alianţa de guvernare a făcut şi greşeli. Nu puţine, unele impardonabile. Fiindcă punerea legislaţiei penale în acord cu deciziile Curţii Constituţionale era o obligaţie de nimeni tăgăduită şi nu un moft. Cât despre amnistie şi graţiere, discuţiile erau de prisos, utilitatea măsurilor fiind impusă de o realitate sordidă, dar după o atentă şi largă cumpătare. Clamările încărcate de venin ale câtorva inchizitori nu trebuiau luate în seamă, deoarece societatea avea nevoie de o împăcare cu ea însăşi, de o reconciliere. Dezbaterile din Parlament au avut de toate. Atacurile au fost dezlănţuite, încât marele scriitor Augustin Buzura, de bună seamă avea dreptate când afirma: „câtă cultură, atâta libertate, câtă cultură, atâta demnitate”. Replica dezbaterii a aparţinut preşedintelui Senatului, Călin Popescu Tăriceanu: „Aţi ridicat insulta la rang de virtute (…) Sunteţi susţinătorii unui preşedinte, care a împărţit România între alegătorii lui şi penali. Avem un caz unic în ceea ce priveşte un partid liberal: să aibă la conducere un şomer”.