A început ultima săptămână din Postul Mare. Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare constituie pentru creștini ultima treaptă a urcușului duhovnicesc. În aceste zile se readuc în memorie ultimele zile din viața lui Iisus Hristos. Retrăirea lor se face cu sobrietate, cu tristețe, dar și cu speranță.
Primele trei zile se numesc mari și sfinte pentru că reamintesc sensul eshatologic al Paştelui. A patra zi, joi, marchează cea din urmă Cină a Domnului cu ucenicii Săi si trădarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numită și „Pastile Crucii”, este cu adevărat începutul Paștelui (Trecere), iar sâmbătă este ziua în care tristetea este transformată în bucurie prin învingerea morții.
LUNEA CEA MARE
„Iată Mirele vine în miezul noptii și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. (Troparul zilei)
În această zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, și de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoană a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginți, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuși, împărătește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El însuși pentru noi și ne hrănește cu pâine cerească.
Tot în aceeași zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea să-și arate puterea Sa de a pedepsi față de om, ci față de ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare.
Istoria smochinului a fost așezată aici spre a îndemna la umilințã, după cum istoria lui Iosif a fost așezată spre a ne înfățișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic.
„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită si îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină si mă mântuiește”. (Condacul zilei)
MARȚEA CEA MARE
Această zi ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și parabola talanților (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi și aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească și de celelalte virtuți și mai ales de milostenie, prin care se vădește strălucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numește înțelepte căci împreună cu fecioria au avut și minunatul și îmbelșugatul untdelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numește nebune pentru că, deși și ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeași măsură milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieți au adormit toate fecioarele, adică au murit. Cu adevărat moartea se numește somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopții; cele care au avut untdelemn din belșug au intrat cu mirele la deschiderea ușilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau undelemn din destul îl căutau după ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeieștii Pãrinți pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talanților, ca să ne îndemne să veghem necontenit și să fim gata să ieșim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neștiută este ziua și ceasul sfârșitului vieții.
Dacă vom săvârși o singură virtute, cea mai mare chiar, și nu ne vom îngriji de celelalte, și mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veșnică, ci vom fi întorși rușinați. Și într-adevãr nu-i lucru mai rușinos ca fecioria să fie biruită de bani.
„La ceasul sfârșitului, suflete, gândind și de tăierea smochinului temându-te, cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind și strigând: Să nu rămânem afarã de cămara lui Hristos”. (Condacul zilei)
MIERCUREA CEA MARE
În această zi, se face pomenire de femeia cea păcătoasã (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puțin înainte de mântuitoarea patimă.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon cel lepros, o femeie păcătoasã s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindeni și tuturor fapta ei cea cu multă căldură. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, dar mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros. Se gândea deci femeia că îi va vindeca boala după cum l-a vindecat și pe acela. Și într-adevăr Hristos a tămăduit-o dându-i iertare de păcate.
„Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe, simțind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiță și tânguindu-se, a adus ție mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)
JOIA CINEI CELEI DE TAINÃ
„Când măriții ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de arginți bolnăvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avuții, cel ce pentru acestea spânzurare și-a agonisit. Fugi de sufletul nesățios care a îndrăznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce ești peste toți bun, Doamne, slavă Ție”. (Tropar)
Patru lucruri mai prăznuim în această zi: Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani și Vânzarea și prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Și-a dezbrăcat hainele și El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să îl facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți: „Cel care vrea să fie întâiul să fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însuși pildă. La sfârșitul mesei aduce vorbă si despre vânzarea Lui. După puțin timp, luând pâinea a zis: „Luați, mâncați”; la fel și paharul, zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
După aceea, arătându-Se om, spune ucenicilor: „Întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38) și S-a rugat în Grădina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunoștea locul și, luând câțiva soldați, a venit să-L prindă. A fost prins și dus la Ana, la Caiafa, și în cele din urmă la Pilat. Acum Petru se va lepăda de trei ori de Hristos, tăgăduind că-L cunoaște.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.
VINEREA PATIMILOR
În această zi, se pomenesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută de tâlharul recunoscător care a fost împreunã cu El.
Biserica numește Patimile Domnului: sfinte – pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, sfințenia însăși; mântuitoare – pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpãrat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșătoare – pentru că nu poate fi ceva mai înfricoșător decât ocara pe care Făcătorul a răbdat-o de la făptura Sa.
În această zi nu se săvârșește Liturghia pentru că însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împărătești care ne pun înainte nemărginita smerenie a Domnului, Crucea cea dătătoare de viață și credința tâlharului.
Seara săvârșim Denia Prohodului Domnului, care este ultima treaptă a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoară de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt.
„În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat ostirile îngerești, smerirea Ta cea multă preamărind”. (Starea întâi – Prohodul Domnului)
SÂMBĂTA MARE
În această sfântă zi, prăznuim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatră mare la intrarea lui:
„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-l și cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul lui curat și dumnezeiesc Se pogoară în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui. Și-a dat și propriul Său sânge, preț de răscumpărare pentru noi. Trupul Domnului a suferit și despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciunea în înțelesul unei putreziri a trupului.
După-amiazã săvârșim Liturghia Sfântului Vasile unită cu vecernia.
„Să tacă tot trupul omenesc si să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor. Și merg înaintea lui cetele îngerești cu toată căpetenia și puterea, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fetele acoperindu-și și cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)
