Sub masca unor opţiuni „ideologice”, s-a instalat, în spaţiul public din acest ultim sfert de veac un vertiginos curent nihilist, etalându-şi cu un gust suculent, cravaşa anticomunismului fără vreo preocupare pentru nuanţe şi disocieri pe care orice investigaţie istoriografică ar presupune-o. Ştiu că mulţi se vor grăbi să mă taxeze drept un…comunist, un nostalgic al unei epoci ce-a sfârşit printr-un deces în definitiv „natural”, în ciuda unor intervenţii extra-sistemice, altminteri şi acestea pe deplin legitime.
Îmi asum riscul, sub rezerva că nevoia de disocieri e mai necesară şi mai utilă procesului de asumare a Istoriei decât avânturile punitive nediferenţiate ce-şi au drept ţinte epoci istorice din orice parte a lumii. Fiindcă, în momentul în care prezentul e tulbure, acuzând lipsa unei perspective cât de cât tonice, când insatisfacţia domină sâcâitoare spectrul zilei de mâine, iar conştiinţele sunt răvăşite de spectrul unui viitor consistent, responsabilizarea exclusivă a unui timp apus, închis, respins în toate componentele sale nu depăşeşte cadrul unei… mode, bine întreţinute de o irepresivă fascinaţie a cărei lipsă de impact constructiv este prea evidentă.
N-am avut, noi, românii (s-a spus prin detectiviste pagini cu pretenţii de etiologie naţională), nici vocaţia eroismului, deseori doar fardat într-o retorică de o comică gratuitate, nici simţul unui proiect de Ţară într-o manieră care să oprime tentaţia văicărelii inutile încătuşate în faldurile ţipătoare ale lipsei de noroc. În acest sens şi numai în acest sens îmi rezerv dreptul de a împărtăşi cu Cioran, cel din 1940, chemarea dureroasă la acţiune, dincolo de orice amestec, voit ori nu, de factură „ideologică”. Istoria noastră are încă, din nefericire, hiaturi, ba chiar găuri neacoperite documentar pe care, în loc să căutăm a le da cuvenitele conţinuturi, le-am înălţat la nefastul statut de… privilegiu. Încep să dau dreptate celor care, în ultimii ani, s-au animat în temerara recuperare a unei preistorii căreia i se opun criticii cu asezonări „ştiinţifice” ce văd în astfel de întreprinderi doar nişte ficţiuni caraghioase.
Însă ceea ce mi se pare încă şi mai grav este patosul cu care, în numele unor judecăţi parcelate, ne-am lăsat pradă noii (aceleiaşi?) tentaţii de a crea un nou hiat în istoria neamului prin aruncarea, nediferenţiată, la coşul de gunoi a ultimei jumătăţi a veacului trecut.
Operatorul cu pretenţii demistificatoare şi legitimat tot „ideologic” acţionează nestingherit şi insinuant în numele unui anticomunism grobian, fără nicio preocupare diferenţiatoare, riscând, aproape programatic, să circumscrie o întreagă perioadă la imaginea unui deşert. Elanul nihilist e pus la lucru şi nimic nu scapă operaţiei nimicitoare: de la economie la educaţie, de la agricultură la externe, totul e pus la pământ cu aceeaşi ardoare a surpărilor zidurilor bietului meşter Manole.
În ciuda tuturor evidenţelor, iau drumul pubelei istoriei, într-un neostoit complot al deriziunii cu amprentele unei jurisdicţii aproximative, realităţi pe care, în care şi cu care câteva generaţii am convieţuit şi am trăit, cu mai mari ori mai firave bucurii, cu sacrificii uneori exorbitante, cu aşteptări neîmplinite, dar şi cu sentimente ale unei mândrii ce-au mai surpat din nefericirile Istoriei.
Dar iată cum, prin subterfugii cu pretenţii de judecăţi infailibile, într-o confuză distribuţie de criterii reduse la nişte clişee ori, mai grav, la nişte slogane trâmbiţate ameninţător, am ajuns în punctul aproape tragic în care reprezentanţii câtorva generaţii nu prea mai ştiu ce anume au trăit: ori poate nici n-am trăit cu adevăra? Şi mă întreb dacă nu cumva, printr-un păcătos joc de substituire, acest freamăt al anticomunismului transformat într-un sport naţional nu contribuie la resuscitarea unei alte stafii care ne bântuie existenţa şi istoria.
