Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

0
278

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o aşezăm cu un orgoliu exagerat, sub semnul unei evoluţii gratificatoare în mai toate faţetele ei, iată că moartea (acea babă-cloanţă umblând cu… coasa printre noi!) ne bântuie cu aceeaşi osârdie milenară. O fi, desigur, înscrisă, cum s-a tot spus, înscrisă în destinul nostru omenesc, dar, poate şi fiindcă acelaşi neostoit „progres” ne-o face însoţitoare mediatică ceas de ceas şi clipă de clipă, am ajuns să trăim aproape într-un coşmar. Mor, spun statisticile de pretutindeni, oameni – de la cei simpli ori săraci, de prin toate coclaurile Terrei, până la personalităţi de marcă ai culturii şi artei – la concurenţă cu noii-născuţi. Un gânditor de peste vremuri – citisem cândva – elogia ceea ce el numea… moartea anonimă. Media, de la noi şi de aiurea, sunt mai curând parcă conectată, „cancanesc”, în zona vedetelor. Şi a unui mondenităţi câteodată greţoase.

Nu doresc ca rândurile de faţă să fie taxate într-o astfel de perspectivă. Ele se doresc doar un modest şi umil omagiu unei artiste, Ionela Prodan, al cărei sfârşit lumesc îndoliază nu doar folclorul autohton în determinările sale prin vreme, ci în mod particular meleagurile oltene, doljene în speţă şi, încă şi mai exact, acel sud mirific dispus între Ianca şi Zăval, prin care resturile falnicelor păduri de odinioară îşi dau, la această clipă de adio, prinosul lor de lacrimi faţă de cea care, la rându-i, le-a cântat şi le-a adus o emoţionantă faimă.

Pentru cei care nu ştiu ori au uitat, le amintesc că Ionela Prodan a fost studentă la fostul Institut Pedagogic ce-a premers ctitoria actualei Universităţi, acolo unde am întâlnit-o întâia oară pe potecile – şi ele spuzind de copaci şi de flori – ale vechiului stabiliment. Bătea la porţile consacrării ca interpretă şi, cu un strop de sfiiciune, mi se plângea că i se reproşează trăsăturile unei voci ce nu consona mai cu nimic din ce se ştia şi asculta. Mie mi s-a părut – şi i-am spus-o, iar şi-a reamintit ori de câte ori drumurile ni s-au încrucişat – că tocmai această particularitate a vocii sale  trebuie să-i fie miză supremă. Şi a şi fost. Căci imediat – în ultimele sale luni de studenţie – avea să fie încoronată la ediţia din 1970 a marelui Festival „Maria Tănase” cu Marele Premiu.

Am scris atunci despre ea şi am revenit şi când ea însăşi s-a întors pe scenele Băniei.

N-am fost – spre a nu fi înţeles eronat – ceea ce se cheamă un… fan al interpretei. I-am admirat, în primii ani, sârguinţa cu care îşi culegea din tezaurul anonim al dăbulenenilor şi al comunităţilor sud-doljene cântecele conferindu-le, cu timbrul vocii sale de o gravitate aparte, strălucirea care le-a impus publicului celui mai larg şi mai divers.

Despărţirea de un artist rămâne, ca să parafrazez aici o vorbă a lui Geo Bogza, o palmă pe care moartea ne-o aplică tuturor. Ca şi umanităţii în întregul ei.

Adio, Ionela Prodan! Rămânem cu bijuteriile cântecelor tale!