Făgăduinţa premierului francez Jean Marc Ayrault

A trecut, poate neînsoţită de cuvenitele mulţumiri anticipate, făgăduinţa premierului francez, Jean Marc Ayrault, formulată vinerea trecută, la recepţia de la ambasada Franţei la Bucureşti, conform căreia „Parisul susţine acordarea României, în câteva luni, a semnalului aderării la spaţiul Schengen, cu punctele de frontieră de pe aeroporturi”. Este, desigur, un pas înainte în chinuita noastră aspiraţie de aderare la spaţiul Schengen şi, neîndoielnic, o bilă albă pentru premierul Victor Ponta. Care a inclus Parisul între priorităţile diplomaţiei de la Bucureşti. O ţară atât de francofonă şi de francofilă, odinioară, ca România, care datorează Franţei „a doua relatinizare a limbii române”, prin preluarea unui număr mare de cuvinte din franceză, a avut destule sincope aiuritoare în raporturile cu „sora sa mai mare”. E drept că Franţa, mai puţin puternică din punct de vedere politic, mai puţin prestigioasă, dar mai dinamică şi mai performantă, n-a mai fost preocupată în ultimele decenii decât de propria modernizare şi eficienţă. Cu toate acestea, dar şi a altor motive, artificiale sau „confecţionate”, nu existau argumente de obturare a unui bun „reînceput”, în 1991, când Francois Mitterrand devenea primul şef de stat european care vizita România post-revoluţionară. Aşa cum predecesorul său, Charles de Gaulle, în mai 1968, fusese, de asemenea, tot primul lider occidental ce vizita România – inclusiv Craiova –, cea mai apropiată ţară din blocul răsăritean de filosofia gaullistă, prin încercările sale, deloc timide, de relativă independenţă faţă de Uniunea Sovietică. E drept că de Gaulle nu avea prejudecăţi ideologice şi nici vreun diferend ireductibil, de ordin filosofic sau moral, cu comunismul. Îl considera o fază trecătoare a istoriei. Convingerea sa fiind că regimurile… treceau, naţiunile rămâneau. „Mă gândesc – filosofa el în faţa lui Ceauşescu – că dacă o ţară menţine mult timp un regim, înseamnă că nu poate face altfel. (…) Pentru România, un regim ca al dumneavoastră are părţi bune, este util, dar el ar fi imposibil în Franţa ori în Marea Britanie” (Sanda Stolojan, „Cu de Gaulle în România”, Paris, 1991). Şi dacă de Gaulle nu respingea cu orice preţ comunismul, nu adora peste măsură nici virtuţile capitalismului, el reprezentând în opinia istoricului Lucian Boia „o dreaptă pre-modernă”, oricum una neaservită banului şi preocupată de coeziunea socială. Franţa este o ţară a privilegiilor sociale, care nu fac casă bună cu actuala logică economică. Adaptarea la austeritatea propovăduită de Angela Merkel irită. Interesantă a fost în alocuţiunea premierului francez Jean Marc Ayrault, la ambasada ţării sale de la Bucureşti, o frază cu deplin substrat: „(…) Aţi spus că Franţa este sora mai mare a României, dar eu cred că această formulare puţin paternalistă este depăşită. Astăzi suntem doi parteneri egali, pe deplin angajaţi în construcţia unei Europe mai unite şi solidare, care să meargă împreună mai departe”. Afirmaţie logică. Dar nici un alt premier, din rândul celor 28 ai UE, n-a găsit de cuviinţă să facă o făgăduinţă atât de seducătoare pentru Bucureşti, privind Schengenul. Şi nu o putea face decât premierul Franţei. Dintotdeauna un garant al nostru. Deşi am mai uitat acest lucru. Franţa doreşte un model de mondializare cu chip uman. Adică vrea să rămână ea însăşi, adică diferită. Iar prietenii ei tradiţionali trebuie să-şi dovedească… loialitatea şi, mai ales, să nu încerce „driblinguri”, termenul e puţin impudic, jenante. Nu e mare lucru, dar nici puţin. De consecvenţă e vorba.