Klaus Iohannis despre situaţia din Orientul Mijlociu

0
66

La întâlnirea sa anuală, cu şefii misiunilor diplomatice, acreditaţi la Bucureşti, preşedintele Klaus Iohannis a spus ceea ce putea spune, şi anume că România susţine demersurile UE, care trebuie să se implice mai mult, ale partenerilor săi strategici şi ale comunităţii internaţionale, pentru detensioanrea situaţiei, accentuarea dialogului şi căutarea unor soluţii durabile în Orientul Mijlociu. O formulare „îngrijită”, destul de evazivă şi în acelaşi timp heteroclită, făcută în faţa unor diplomaţi, avizaţi în legătură cu ceea ce se întâmplă actualmente în Orientul Mijlociu, după raidul american de la 3 ianuarie a.c. în care au fost ucişi influentul general iranian Qassem Soleimani şi Abu Mehdi al-Muhandis, numărul doi al Coaliţiei de mişcări paramilitare pro-iraniene din Irak (Hachad al-Chaabi). Ce a urmat se cunoaşte. Că România susţine demersurile UE, cum a afirmat preşedintele Klaus Iohannis, este o chestiune subînţeleasă, deşi Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi securitate al UE, spaniolul Joseph Borell, la început de mandat, s-a limitat la declaraţii evazive privind dezescaladarea conflictului, mai ales după doborârea avionului civil, ucrainian de către Gardienii Revoluţiei, în apropierea aeroportului din Teheran. Marţi seara, la Strasbourg, Joseph Borell a vorbit în faţa unui hemiciclu aproape gol („Le Point”) subliniind că de neînţelegerile franco-italiene din Libia profită Moscova şi Ankara. Libia este o tumoare în metastază în Sahel, -după ce UE a cheltuit peste 600 mil. euro în ultimi cinci ani, cu această ţară, pentru curmarea imigraţiei- şi promisiunea încetării focului, între forţele mareşalului Haftar şi GNA (Guvernul de uniune naţională) al premierului Fayez al Sarraj, n-a fost parafată, la Moscova, cum se avansase. Italia îl susţine pe Fayez al Sarraj, în timp ce Franţa vinde armament mareşalului Haftar, sperând să foreze şi prospecteze resursele petroliere din regiunea istorică Cirenaica, din estul Libiei. Rapoartele serviciilor de informaţii vorbesc de prezenţa a numeroşi sirieni, sudanezi dar şi alte naţii din Orientul Mijlociu care luptă în Libia, unii împotriva altora, pentru cauze de ei ştiute. Ţară africană, Libia dispune de importante rezerve de petrol evaluate la cca 41 miliarde barili (locul 9 în lume) şi mai posedă importante rezerve de gaze naturale descoperite în ultimii ani în toată Mediterana Orientală. La 27 noiembrie anul trecut, Ankara a semnat cu guvernul Sarraj un acord de limitare maritimă care să îi permită activităţi de explorare, acord ce a declanşat nervozitatea Greciei şi Ciprului. Pe de altă parte, retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul (JCPOA) a nemulţumit, iniţial, Franţa, Germania şi Marea Britanie, încât Nathalie Tocci, directoarea „l’Instituto Affari Intarnationali”, fostă consilieră a Fredericăi Mogherini până anul trecut, estimează că „Europa este singura voce rezonabilă a momentului, şi că UE rămâne, indiferent ce ar întreprinde Donald Trump, coordonatoarea acordului de non-proliferare”. O subliniere: după ieşirea din acord, SUA au ameninţat cu aplicarea extrateritorială de sancţiuni anteprizelor europene care colaborează cu Iranul. Iar la 9 ianuarie a.c., Donald Trump a lansat formula: „NATO-M-E”, evocând că doreşte o mai mare implicare a NATO în Orientul Mijlociu. În schimb, Franţa, Germania şi Regatul Unit au decis marţi -invitate fiind de Washington- activarea procedurii de reglementare a diferendumurilor, prevăzută în angajamentele acordului pe dosarul iranian (JCPOA) în caz de violare a acestora. Şi credibilitatea celor trei este acum în joc. Dar îngrijorările internaţionale, afirmă Nathalie Tocci, după asasinarea generalului Soleimani, sunt legate de posibila reîntoarcere la îmbogăţirea uraniului, până la nivelul necesar fabricării bombei atomice, impunearea de restricţii inspectorilor Agenţiei internaţionale pentru energie atomică AIEA şi părăsirea tratatului de non-proliferare, de către Iran. Pentru moment, UE se află în afara jocului din Orientul Mijlociu, şi afirmaţia aparţine preşedintelui Consiliului European, Charles Michel. Oricum, vest-europenii sunt foarte rezervaţi, sau pe faţă critici ai politicii lui Donald Trump. Deşi ministrul francez al Apărării, Florence Parly s-a pronunţat ca americanii să continuie lupta împotriva terorismului, pentru dispariţia califatului din Irak. Marele beneficiar al tensiunilor din ultimele săptămâni, este preşedintele rus Vladimir Putin, dacă judecăm după presa rusă. Deşi l-am adăuga şi pe Recep Taiyyp Erdogan, preşedintele Turciei. Astfel, cotidianul Vzgliad, apropiat Kremlinului, estimează că evenimentele îi conferă preşedintelui rus „rolul de pacificator”, „fiind singurul lider apt să discute cu toţi actorii din regiune”, el putând împiedica haosul şi face la lumea să nu basculeze într-un nou război mondial. Un punct de vedere de care poate fi ţinut seama. Corectă în schimb a fost aprecierea preşedintelui Klaus Iohannis că „efectele negative ale acestei crize nu se proiectează doar la nivel regional, ci pot avea impact asupra securităţii europene şi globale”. Un singur lucru n-a afirmat tranşant Klaus Iohannis, şi anume că România va face ceea ce i se va cere, mai ales că nimeni nu îi va cere părerea.